Mi-am dat seama ca nu mai e nimic de spus in plus.
A, ba da, abia astept.
duminică, 23 mai 2010
Hai sa construim o casuta din hartie.
Plimbarile la MTR nu sunt doar niste plimbari. Am descoperit ieri ca ma pot inscrie ca voluntar la un proiect al MTR facut in parteneriat cu MaiMultVerde. Proiectul consta in construirea unei casute din hartie. Oricine poate sa vina sa ajute cu ce poate, uite situ lor. Suntem toti bineveniti, asa ca va invit sa voluntariam impreuna. Mai ales ca e vorba de o casuta.
Casuta din povesti.
http://atelieruldecarte.blogspot.com/2010/05/programul-intalnirilor-cu-voluntari.html
http://www.muzeultaranuluiroman.ro/acasa/casuta-din-povesti.html
Eu ma duc sambata, pe 29, la ora 13. See you there.
Casuta din povesti.
http://atelieruldecarte.blogspot.com/2010/05/programul-intalnirilor-cu-voluntari.html
http://www.muzeultaranuluiroman.ro/acasa/casuta-din-povesti.html
Eu ma duc sambata, pe 29, la ora 13. See you there.
sâmbătă, 22 mai 2010
Potopul- j.m.g. Le Clezio ( cu accent pe e)
Am ales-o la intamplare in Diverta pentru ca vroiam neaparat o carte noua.
Este vorba despre o Anna si despre un Francois Besson.
A luat premiul Nobel pentru Literatura in 2008.
Un roman tulburator, scris exceptional de bine, care, cel putin in cazul meu, cred ca va ocupa acum locul pe care statea parca de neclintit un alt roman, Lupul de Stepa de Hermann Hesse : locul romanului care iti schimba viata.
p.s: mi-a fost dor de acest loc. ne revedem curand.
Este vorba despre o Anna si despre un Francois Besson.
A luat premiul Nobel pentru Literatura in 2008.
Un roman tulburator, scris exceptional de bine, care, cel putin in cazul meu, cred ca va ocupa acum locul pe care statea parca de neclintit un alt roman, Lupul de Stepa de Hermann Hesse : locul romanului care iti schimba viata.
p.s: mi-a fost dor de acest loc. ne revedem curand.
miercuri, 7 aprilie 2010
Un pic de muzica buna.
De curand am descoperit ca a te considera rocker sau punker sau minimal ( hell no!) sau orice altceva este o dovada a unei superficialitati. E ca si cum daca citesti, citesti numai romantici. Daca faci asta nu vei fi considerat niciodata un cunoscator al literaturii. Vei fi doar un specialist in romantism. Astfel ca in ultima vreme ( cam un an) am suferit un proces de transformare care incepe sa imi placa. Procesul e cam asa: se opreste ascultarea, sau mai bine zis, se diminueaza numarul de melodii pe care le ascultai inainte si se incearca gasirea altor formatii, muzici interesante care sa iti placa. De alt gen. EVIDENT ca nu am abandonat Sex Pistols si EVIDENT ca nu ii voi abandona vreodata. Si nu voi abandona niciodata nicio formatie care a stat in urechile si in mintea mea pentru atata timp , insa am inceput sa caut si alte formatii sau intepreti care sa imi placa. Asa am descoperit-o pe Regina Spektor. Asa am descoperit Pomplamoose.
Bun. Pomplamoose e o formatie youtube-ista, fara pretentii , care face muzica foarte foarte adevarata. Cand spun adevarata ma refer la faptul ca folosesc tot felul de sunete naturale (vezi batutul din palme) si multe instrumente dragute ca sa faca coveruri la melodii imposibile ( Single Ladies si mutle altele) sau sa faca coveruri la melodii de referinta ( I don't want to miss a thing si altele). Si mai au si melodiile lor, care sunt absolut geniale. Formatia e compusa dintr-un el si o ea. Sunt cei mai misto oameni pe care i-am vazut in ultima vreme si de cand i-am descoperit nu ma pot opri din ascultat. O sa pun aici vreo 3, 4 melodii. Pe celelalte le gasiti, evident pe youtube.
Minunat nu?
SIIIII DA, E ADEVARAT:
Sper ca v-a placut. Mie mi-a placut.
Aaa. Si cu o ocazia asta. Happy Birthay.
( ignorati ce s-a intamplat mai sus:) )
Bun. Pomplamoose e o formatie youtube-ista, fara pretentii , care face muzica foarte foarte adevarata. Cand spun adevarata ma refer la faptul ca folosesc tot felul de sunete naturale (vezi batutul din palme) si multe instrumente dragute ca sa faca coveruri la melodii imposibile ( Single Ladies si mutle altele) sau sa faca coveruri la melodii de referinta ( I don't want to miss a thing si altele). Si mai au si melodiile lor, care sunt absolut geniale. Formatia e compusa dintr-un el si o ea. Sunt cei mai misto oameni pe care i-am vazut in ultima vreme si de cand i-am descoperit nu ma pot opri din ascultat. O sa pun aici vreo 3, 4 melodii. Pe celelalte le gasiti, evident pe youtube.
Minunat nu?
SIIIII DA, E ADEVARAT:
Sper ca v-a placut. Mie mi-a placut.
Aaa. Si cu o ocazia asta. Happy Birthay.
( ignorati ce s-a intamplat mai sus:) )
Cambridge.
Faptul ca am decis sa plec acolo nu e deloc ciudat. Am o mie de motive pentru asta. Insa mi-a placut ( mai bine zis mi-a aratat unchimiu' ) un articol despre Cambridge. Evident ca tot ce are legatura cu Cambridge devine pentru mine stirea zilei si probabil ca ii acord prea multa atentie decat ar trebui, insa mi-ar placea sa cititi si voi articolul :). Just in case. Poate ca sa nu fiu singura care pleaca. Si cu unchimiu', nu-i asa Cristi? Pe biciclete? * cred ca tocmai am facut un banc sec englezesc * ( copy-paste pentru ca lenea e mare)
Orice absolvent al unei universităţi româneşti are nevoie, pentru a se elibera de complexe academice, de un stagiu la o universitate respectabilă din Occident. Oricât de serioase ar fi studiile tale în România, faptul că universitatea pe care ai absolvit-o se află pe locul 500+ în lume este de natură să te inhibe intelectual, aşa încât singura opţiune decentă rămâne să-ţi încerci puterile într-un mediu realmente competitiv. Este ceea ce am făcut eu, alegând Universitatea Cambridge din Marea Britanie pentru continuarea studiilor de doctorat în retorică latină. Timorat, la început, de prestigiul instituţiei în cauză, am ajuns, în scurt timp, să constat că nu am motive să fiu complexat intelectual de colegii mei. Deşi s-a tot acreditat ideea că şcoala românească ar fi complet neperformantă, cred că nu suntem aşa de "tâmpiţi" cum ni se spune. Desigur, nu pot vorbi onest decât despre ceea ce ştiu eu, aşa că observaţia mea se referă mai cu seamă la absolvenţii de filologie clasică, domeniu pe care l-am studiat la Universitatea din Bucureşti şi pe care îl cunosc cel mai bine.
N-ai nevoie de niciun motiv pentru a-l traduce pe Obama în latină
Unul dintre clişeele exasperante ale "reformei" şcolii româneşti este abuzul noţiunii de utilitate imediată. Tot ceea ce nu pare util societăţii pe termen scurt este repudiat cu dispreţ şi expediat pe Google. Ei bine, la Cambridge, dacă vrei să studiezi genetica obezităţii, inteligenţa şi dansul păsărilor, gramatica sanskrită sau, pur şi simplu, să traduci discursurile lui Obama în latină ori greacă, nu numai că nu eşti oprit, dar eşti chiar încurajat s-o faci. Oamenii nu sunt încorsetaţi de criteriul folosului practic imediat, toleranţa cognitivă este maximă şi nimeni nu trebuie să-şi justifice meseria. N-ai nevoie de niciun motiv, în afara propriei pasiuni, pentru a cerceta oratoria lui Cicero, atât timp cât poţi veni cu o inovaţie în domeniul respectiv. Am văzut amfiteatre pline ochi la conferinţe despre terorism, dar şi despre homosexualitate în Roma antică.
Plusuri şi minusuri în viaţa la Cambridge
Îmi place:
• Că experienţa culturală şi academică este extrem de diversă şi fecundă.
• Că nu se poate fuma în absolut niciun local public, nici măcar în club.
• Că oamenii nu sunt crispaţi, iar premianţii Nobel merg cu bicicleta la muncă.
• Că, dacă vrei să fredonezi o arie din Mozart pe stradă, poţi s-o faci fară să se uite nimeni la tine ca la un alienat.
• Natura luxuriantă. Grădinile şi parcurile colegiilor din Cambridge sunt fabuloase şi poţi, dacă ai chef, să te tolăneşti pe iarbă ca să citeşti.
Nu-mi place:
• Prostul gust vestimentar al multor englezi. Lipsa oricărui stil este frapantă: flori de plastic prinse în piept, tenişi jegoşi în picioare, îmbrăcăminte ieftină şi proastă.
• Kitsch-ul: coroanele de plastic comandate pentru Ziua Eroilor sunt hidoase.
• Că, spre deosebire de est-europeni, oamenii se împrietenesc mai uşor, dar menţin o continuă rezervă sau răceală faţă de celălalt.
• Că studenţii se îmbată cu intenţie, nu drept consecinţă a unei petreceri reuşite.
• Vremea: e de-a dreptul deprimantă.
INFO PLUS
În Cambridge trăiesc aproximativ 80 de români, dintre care în jur de 50 sunt şi membri ai universităţii. Există şi o asociaţie a românilor de acolo, iar anul acesta, începând chiar din noaptea de Înviere, se înfiinţează o parohie ortodoxă românească în localitate. Oraşul este celebru în primul rând datorită universităţii Cambridge, care a sărbătorit anul trecut 800 de ani de existenţă. Aceasta este constituită, pe lângă departamentele ştiinţifice, din 31 de colegii, dintre care cel mai vechi este Colegiul Clare, înfiinţat în 1326. În colegii studenţii locuiesc, învaţă, au întâlniri săptămânale cu profesorii, dar şi nenumărate activităţi sociale. Universitatea a ocupat, în 2009, locul al doilea în lume în clasamentul Times Higher Education, după Harvard, iar în topul Shanghai, care ia în consideraţie şi numărul de premii Nobel obţinute, locul al patrulea. Spre deosebire de România, unde filologia clasică se află într-un real pericol de a dispărea ca disciplină academică din lipsă de interes, la Cambridge nu mai puţin de 230 de studenţi şi 70 de masteranzi şi doctoranzi au ales să aprofundeze, în acest an universitar, latina şi greaca. Nicio universitate românească nu a reuşit, în schimb, să se claseze, în 2009, printre primele 500 din lume.
NOTĂ
Reporter al ziarului Gândul, Bogdan Cristea a plecat anul trecut în Marea Britanie, pentru o bursă doctorală de un an la Universitatea Cambridge, unde studiază oratoria lui Cicero.
Deci, dragi prieteni, daca ignoram lipsa stilului la englezi , vremea si celelalte lucruri hidoase despre societatea britanica, eu zic sa plecam in masa de aici. Nu de alta, dar una e sa fii in 500+ si alta e sa fii pe locul 2. Dupa Harvard. Deci nu se pune .
Va urma.
Revenire.
Stiu, nu am mai aparut pe aici cam de multa vreme. Motivele principale sunt, in aceasta ordine: raceala, apoi lipsa de timp, apoi lenea. Si sentimentul ca degeaba scriu. Am trecut peste acest zbucium interior si m-am reapucat de scris. In tot acest timp am descoperit o groaza de chestii.
Aceste chestii vor urma sa fie puse aici.
Stay tuned.
Aceste chestii vor urma sa fie puse aici.
Stay tuned.
marți, 23 martie 2010
Oameni adevarati.
Deschidem seria oamenilor adevarati cu un exemplu pe care dirigu' l-ar admira. Si eu il admir. Oricine l-ar admira. Este exemplul cel mai bun de om care nu pune pret pe faima si bani. Dintr-o lene excesiva, voi copia textul gasit intr-o stire pe net.
Un matematician rus sarac lipit pamantului a spus ca nu are nevoie de premiul de un milion de dolari. Geniul a rezolvat una dintre cele mai grele probleme de matematica, Conjectura lui Poincare.
Un matematician rus sarac lipit pamantului a spus ca nu are nevoie de premiul de un milion de dolari. Geniul a rezolvat una dintre cele mai grele probleme de matematica, Conjectura lui Poincare.
Grigori Perelman prefera sa traiasca izolat, in apartamentul sau mizer din St. Petersburg.
Atunci cand a fost anuntat ca a castigat un premiu de 1 milion de dolari pentru rezolvarea problemei care i-a tinut in ceata pe matematicieni timp de un secol, acesta s-a multumit sa spuna, prin usa inchisa: “Nu am nevoie de nimic! Am tot ce-mi trebuie!”
Premiul de 1 milion de dolari i-a fost oferit matematicianului rus in varsta de 44 de ani saptamana trecuta, de Institutul de matematica Clay din Cambridge, Massachusetts. Perelman a rezolvat Conjectura lui Poincareacum patru ani si a postat raspunsul pe internet.
Imediat dupa a primit Medalia Fields din partea Uniunii Internationale de Matematica din Madrid, insa nu s-a prezentat sa-si ridice premiul.
“Nu sunt interest de bani sau faima. Nu vreau sa fiu expus ca un animal la gradina zoologica. (…) Nu sunt un erou al matematicii. Nici nu sunt un om de success, de aceea nu vreau sa fiu in centrul atentiei”, a declarat atunci Grigori Perelman.
Povestea rezolvarii unei enigme matematice vechi de un secol a inceput in 2003, pe cand Perelman lucra ca cercetator la Institutul de Matematica Steklov din St Petersburg. Atunci a inceput sa posteze online lucrari in care sugera ca ar fi rezolvat Conjectura lui Poincare. Teste riguroase au dovedit ulterior ca avea dreptate.
Problema care avea mai mult de 100 de ani in momentul in care a fost rezolvata de Perelman poate ajuta la determinarea formei universului.
Imediat dupa, Grigori Perelman a renuntat la slujba de la Institutul Steklon. Prietenii spun despre el ca ar fi renuntat la matematica de tot, dar Perelam refuza sa vorbeasca despre acest subiect, considerandu-l, din motive personale, prea dureros.
In prezent traieste intr-o saracie cruta.
“Am fost o data in apartamentul lui si am ramas pur si simplu stupefiata. Are numai o masa, un taburet si un pat cu o saltea murdara lasata acolo de vechii proprietari ai apartamentului, niste alcoolici care i-au vandut locuinta. (…) Incercam sa scapam de gandacii din bloc, dar se ascund in apartamentul lui”, a spus Vera Petrovna, vecina de bloc cu Perelman.
Enuntul Conjecturii lui Poincare: Daca intr-un spatiu inchis tridimensional orice arc de cerc inchis se poate micsora pana la un punct, acest spatiu este echivalent din punct de vedere topologic cu o sfera tridimensionala.
Minunat, nu?
Cred ca trebuie ca oamenii astia sa fie totusi promovati. Si trebuie sa recunoastem micimea noastra in raport cu ei. Eu nu as fi refuzat banii.
luni, 22 martie 2010
Anii 70.
Desi am promis ca voi scrie despre anii 70 ieri, incredibila durere in gat si rau general m-a impiedicat sa o fac. Insa si astazi e o zi buna pentru a vorbi despre anii 70. Oricand e o zi buna pentru a vorbi despre anii 70.
Daca ar fi sa trecem in revista evenimentele care au fost capete de afis in perioada 71-79, trebuie sa mentionam Razboiul din Vietnam, care se termina in 73. Sa nu uitam totodata de Razboiul Yom Kippur care constat in lupte intre Egipt si Israel. ( cum putea fi altfel?)
Anii 70 au fost guvernati de doua ideologii care se loveau cap in cap si care au fost dezbatute intens in aceasta perioada: capitalismul si comunismul.
Doua evenimente tragice care merita notate aici: 1976 - 700 de copii sunt macelariti in Soweto ( in Africa adica) pentru ca au facut o demonstratie pasnica. 1972- Olimpiada de vara de la Munchen. Atac terorist. Atleti israelieni sunt omorati de teroristi... palestinieni.
Erau si pe-atunci crize. Chiar 2. Una in '73 , criza petrolului si una in '79 , criza energiei.
Alte evenimente, pentru a forma o imagine de ansamblu: Scandalul Watergate, Pinochet triumfeaza in Chile, in '79 Domana Thatcher si cu partidul conservator prind avant in UK, Saddam Hussein creste in popularitate in Iraq, modernizand statul. Anul 1979 aduce un eveniment care mie mi se pare amuzant. Desi nu este. Cred. Anul 1979 este anul in care la Vatican au fost alesi trei Papi. De-aia i se mai spune "Anul cu trei Papi".
Daca ar fi sa ne uitam asa in ansamblu, e clar ca anii 70 nu au fost cei mai linistiti ani care s-au scurs pana acum. Bineinteles, acest freamat politic si social a adus, pe de alta parte, progres tehnologic si dezvoltare.
O sa enumar aici doar unele dintre inventiile cele mai importante ale decadei : descoperirea LASER-ului (pentru detalii contactati profesorul de fizica Gavrila Constantin care este in stare sa povesteasca cea mai frumoasa poveste despre Laser), s-au inventat programarea in C( da, ne bucuram cu totii), calculatorul de buzunar, jocurile video, cuptorul cu microunde, fibra optica si multe multe altele.
Bun. Acum am ajuns la capitolul muzica. Incerc sa fac o lista cu artistii care imi vin in cap cand vine vorba de muzica anilor 70.
Fleetwood Mac
Elton John ( vezi postarea anterioara)
The Eagles
Jackson 5
Jimi Hendrix
Janis Joplin
Jim Morrison
Bee Gees ( a , a, a, a stayn' alive, stayn' alive. aia.)
ABBA
Led Zeppelin
The Who
Pink Floyd ( va urma cat de curand un articol despre Pink Floyd)
Deep Purple
Queen ( tot asa, in curand si despre ei)
AC/DC..
Cred ca mai sunt o groaza si imi pare rau ca nu imi vin mai multi in minte...
Cand vine vorba de filme trebuie sa amintim The French Connection, The Godfather si Kramer vs. Kramer ... a. si Star Wars.
Am scris toate astea pentru ca simteam sa imi pun ordine in ganduri cand vine vorba de anii 70. Mi se pare interesant sa incercam sa facem liste cu ce stim despre cutare lucru sau subiect.. E un exercitiu minunat. Mie imi plac anii 70. Insa daca vine vorba despre cei mai frumosi ani ( ce film, ce film, voi vorbi si despre el) voi alege mereu anii 20. Sau the roaring twenties. O sa scriu si despre perioada aia in curand.
Va las cu bine pana diseara.
Daca ar fi sa trecem in revista evenimentele care au fost capete de afis in perioada 71-79, trebuie sa mentionam Razboiul din Vietnam, care se termina in 73. Sa nu uitam totodata de Razboiul Yom Kippur care constat in lupte intre Egipt si Israel. ( cum putea fi altfel?)
Anii 70 au fost guvernati de doua ideologii care se loveau cap in cap si care au fost dezbatute intens in aceasta perioada: capitalismul si comunismul.
Doua evenimente tragice care merita notate aici: 1976 - 700 de copii sunt macelariti in Soweto ( in Africa adica) pentru ca au facut o demonstratie pasnica. 1972- Olimpiada de vara de la Munchen. Atac terorist. Atleti israelieni sunt omorati de teroristi... palestinieni.
Erau si pe-atunci crize. Chiar 2. Una in '73 , criza petrolului si una in '79 , criza energiei.
Alte evenimente, pentru a forma o imagine de ansamblu: Scandalul Watergate, Pinochet triumfeaza in Chile, in '79 Domana Thatcher si cu partidul conservator prind avant in UK, Saddam Hussein creste in popularitate in Iraq, modernizand statul. Anul 1979 aduce un eveniment care mie mi se pare amuzant. Desi nu este. Cred. Anul 1979 este anul in care la Vatican au fost alesi trei Papi. De-aia i se mai spune "Anul cu trei Papi".
Daca ar fi sa ne uitam asa in ansamblu, e clar ca anii 70 nu au fost cei mai linistiti ani care s-au scurs pana acum. Bineinteles, acest freamat politic si social a adus, pe de alta parte, progres tehnologic si dezvoltare.
O sa enumar aici doar unele dintre inventiile cele mai importante ale decadei : descoperirea LASER-ului (pentru detalii contactati profesorul de fizica Gavrila Constantin care este in stare sa povesteasca cea mai frumoasa poveste despre Laser), s-au inventat programarea in C( da, ne bucuram cu totii), calculatorul de buzunar, jocurile video, cuptorul cu microunde, fibra optica si multe multe altele.
Bun. Acum am ajuns la capitolul muzica. Incerc sa fac o lista cu artistii care imi vin in cap cand vine vorba de muzica anilor 70.
Fleetwood Mac
Elton John ( vezi postarea anterioara)
The Eagles
Jackson 5
Jimi Hendrix
Janis Joplin
Jim Morrison
Bee Gees ( a , a, a, a stayn' alive, stayn' alive. aia.)
ABBA
Led Zeppelin
The Who
Pink Floyd ( va urma cat de curand un articol despre Pink Floyd)
Deep Purple
Queen ( tot asa, in curand si despre ei)
AC/DC..
Cred ca mai sunt o groaza si imi pare rau ca nu imi vin mai multi in minte...
Cand vine vorba de filme trebuie sa amintim The French Connection, The Godfather si Kramer vs. Kramer ... a. si Star Wars.
Am scris toate astea pentru ca simteam sa imi pun ordine in ganduri cand vine vorba de anii 70. Mi se pare interesant sa incercam sa facem liste cu ce stim despre cutare lucru sau subiect.. E un exercitiu minunat. Mie imi plac anii 70. Insa daca vine vorba despre cei mai frumosi ani ( ce film, ce film, voi vorbi si despre el) voi alege mereu anii 20. Sau the roaring twenties. O sa scriu si despre perioada aia in curand.
Va las cu bine pana diseara.
duminică, 21 martie 2010
Putina muzica.
Astazi mi-a trimis un prieten melodia asta. Si mi-a dat seama ca e perfecta. Enjoy.
B-b-b-enny and the Jets. Apropos de asta, azi voi posta ceva despre anii 70. Asa , ca m-am trezit cu melodia asta. Si pentru ca e duminica.
Mersi.
B-b-b-enny and the Jets. Apropos de asta, azi voi posta ceva despre anii 70. Asa , ca m-am trezit cu melodia asta. Si pentru ca e duminica.
Mersi.
sâmbătă, 20 martie 2010
Londra Medievala.
Am ales sa incep "serialul" asta cu Londra Medievala pentru ca putini stiu cam ce era Londra pe atunci. Este foarte important sa cunosti istoria unui oras pentru ca atunci cand il vizitezi sa realizezi cat a evoluat si cate se ascund in zidurile care te inconjoara. Iar cand vine vorba de Londra, e musai sa stii prin tot ce a trecut. Pentru ca o vezi altfel.
Sa o luam cu casele. Pai, in vremea aia, nu puteai numi chestiile in care locuiau londonezii case. Erau mai degraba niste maghernite, bojdeuci, cum vreti sa le spunem. Erau construite din lemn si lut si nu aveau mai mult de doua camere. Podeaua era facuta din pamant batut. Iarna, in chestiile astea numite locuinte era frig, umed si puternic mirositor. Vara, ei bine vara era cald si mirositor. Caldura se facea, daca se facea ( cei mai evoluati aveau asa ceva in casa) intr-o groapa improvizata in care se aruncau lemne. Nu stiu daca iti dai seama cum ar fi sa ai o groapa cu foc in mijlocul casei. Minunat. Ferestrele erau mai degraba niste proto-ferestre, intrucat erau mici si fara geam. Adica, vroiai lumina, intra frigul. Vroiai intuneric, era intuneric bezna, pentru ca singura modalitate de a inchide fereastra ( ma rog, golul din perete) era sa tragi niste obloane. Da, aveau obloane. Nu exista baie sau wc asa ca londonezii ( mari pedanti astazi) foloseau , pregateste-te , propria podea. Intr-un colt. Da. Cei mai evoluati aveau asa un fel de groapa din lut si resturile erau aruncate da, in strada. Deviand un pic, cei din Edinburgh adoptasera o expresie pentru a feri trecatorii de eventualul pericol de a se trezi cu ceva in cap si spuneau : " Gardyloo!!!" , expresie provenita din "garde l'eau", adica "fereste-te de apa". Londonezi nu faceau nici macar asta. Mobila nu prea exista. Da, erau minimalisti. Totul se rezuma la un pat si o masa si niste scaune. Bun, asta se intampla in casele oamenilor de rand. Numai sa nu iti imaginezi ca in casele din patura de sus a societatii se intampla ceva radical diferit. Nu. Aia aveau lemn pe podea, wc-ul ramanand inexistent. Puteti trage conculzia, nu-i asa?
Tacamuri nu existau, sau existau, dar erau dintr-o tinichea oribila.
Cei mai avantajati erau negustorii care isi procurau si carpete si aveau cat de cat un trai mai bun. Cu toate astea, noua ne-ar fi imposibil sa traim jegul in care traiau londonezii pe vremea aia. Imagineaza-ti: fara sapun, fara baie, fara perne, fara saltele inteligente, fara tacamuri, farfurii decente..
Strazile. Strazile erau meschine. Foarte putine erau pavate si nu exista trotuar. Imagineaza-ti o straduta de o latime de 5 metri. De-o parte si de alta a stradutei mici canale in care se aruncau proviziile de care va spuneam mai devreme. Multe case aveau etaj, etaj la care se ajungea cu o scara exterioara. Da, un fel de lift panoramic. Locuitorii aceleor case preferau uneori sa arunce mizeriile chiar de la etajul superior, fara sa mai coboare scara. Deci tu te plimbi pe o strada de 5 m latime si risti in orice clipa sa ... da. Bine, iti dai seama ca micile canale erau curatate cu apa. Nu de alta, dar ele erau locul in care se aruncau si resturile menajere, mancare etc. Or , de multe ori se intampla ca resturile sa putrezeasca acolo, lasand o aroma cel putin tulburatoare . Langa toate aceste ingrediente, vedeai deseori macelari care taiau animalele chiar pe strada. Toata aceasta combinatie devenea periculoasa pentru locuitori, mai ales ca uneori canalele se umflau si continutul putea ajunge in case. Cu toate astea, autoritatile incercau pe tot posibilul sa amendeze cei care aruncau totul in strada, fapt care esua de fiecare data pentru ca era un obicei generalizat. Am gasit o povestioara incredibila , o sa o scriu in engleza " in 1421 a citzen was presented ( that is, summoned) for : " making a great nuisance and discomfort to his neighbours by throwing out hirrible filth on to the highway, the strench of which is so odious that none of his neighbours can remain in their shops" ." Mie mi se pare genial. Bun, prin anul 1400 deja mai evoluasera, intrucat se inventasera zile speciale de colectare a gunoaielor, insa cetatenii erau total necooperanti. O sa va arat acum o poza din Londra de astazi, poza a unei stradute care a ramas ca dimensiune identica cu cea din Londra medievala . Cum ramane cu evitatul deseurilor?
Bun. Cand vine vorba de mancare, Londra era un loc de comert intens. Avea pe vremea aia 50 000 de locuitori. Majoritatea mancau carne. Ideea e ca vacile erau indopate si erau omorate dupa modelul prezentat mai sus. Se facea un fel de ghiveci, evident, cu putine legume. Carnea nu era tinuta in conditii normale, deci cam 90% din ea era stricata. Problema principala era ca nu prea aveau sare, asa ca mancau carnea fara sare. Yummy, right? Mai mancau si porumbei uneori, mai ales cei din cercurile inalte. Tot ei mancau si caprioare omorate cu mana lor la vanatoare. Cu toate astea, londonezii stateau bine la capitolul peste. Il afumau si iesea chiar foarte bun. Fructe mancau putine. Lapte nu aveau. Painea nu era de mare necesitate. Cu bautura stateau excelent in schimb. Bautura preferata era cidrul.
Ca sa intelegem cum statea Londra in privinta aprovizionarii cu apa calda, e de retinut ca abia in secolul XIX apa curgea 2-3 ore de 3 ori pe saptamana. In Londra Medievala apa era rar intalnita si folosita foarte putin ( doar pentru curatarea periodica a canalelor, pentru ca pentru spalat nu era asa mare nevoie. pentru ca nu se spalau).
Cam atat despre Londra Medievala. Iata aici niste poze pe care le-am gasit .
Stradute inguste, nepavate, cu etaj. Scara era undeva in spate.
Cei care au expus aceste farfurii au adaugat si niste soricei. Pentru atmosfera.
Interiorul unei casute. Replica.
Daca vreti sa aflati mai multe cititi Canterbury Tales. Numai sa nu mancati nimic inainte. Poate provoca greturi.
V-am lasat, data viitoare inaintam catre Londra in perioada dinastiei Tudor.
Sa o luam cu casele. Pai, in vremea aia, nu puteai numi chestiile in care locuiau londonezii case. Erau mai degraba niste maghernite, bojdeuci, cum vreti sa le spunem. Erau construite din lemn si lut si nu aveau mai mult de doua camere. Podeaua era facuta din pamant batut. Iarna, in chestiile astea numite locuinte era frig, umed si puternic mirositor. Vara, ei bine vara era cald si mirositor. Caldura se facea, daca se facea ( cei mai evoluati aveau asa ceva in casa) intr-o groapa improvizata in care se aruncau lemne. Nu stiu daca iti dai seama cum ar fi sa ai o groapa cu foc in mijlocul casei. Minunat. Ferestrele erau mai degraba niste proto-ferestre, intrucat erau mici si fara geam. Adica, vroiai lumina, intra frigul. Vroiai intuneric, era intuneric bezna, pentru ca singura modalitate de a inchide fereastra ( ma rog, golul din perete) era sa tragi niste obloane. Da, aveau obloane. Nu exista baie sau wc asa ca londonezii ( mari pedanti astazi) foloseau , pregateste-te , propria podea. Intr-un colt. Da. Cei mai evoluati aveau asa un fel de groapa din lut si resturile erau aruncate da, in strada. Deviand un pic, cei din Edinburgh adoptasera o expresie pentru a feri trecatorii de eventualul pericol de a se trezi cu ceva in cap si spuneau : " Gardyloo!!!" , expresie provenita din "garde l'eau", adica "fereste-te de apa". Londonezi nu faceau nici macar asta. Mobila nu prea exista. Da, erau minimalisti. Totul se rezuma la un pat si o masa si niste scaune. Bun, asta se intampla in casele oamenilor de rand. Numai sa nu iti imaginezi ca in casele din patura de sus a societatii se intampla ceva radical diferit. Nu. Aia aveau lemn pe podea, wc-ul ramanand inexistent. Puteti trage conculzia, nu-i asa?
Tacamuri nu existau, sau existau, dar erau dintr-o tinichea oribila.
Cei mai avantajati erau negustorii care isi procurau si carpete si aveau cat de cat un trai mai bun. Cu toate astea, noua ne-ar fi imposibil sa traim jegul in care traiau londonezii pe vremea aia. Imagineaza-ti: fara sapun, fara baie, fara perne, fara saltele inteligente, fara tacamuri, farfurii decente..
Strazile. Strazile erau meschine. Foarte putine erau pavate si nu exista trotuar. Imagineaza-ti o straduta de o latime de 5 metri. De-o parte si de alta a stradutei mici canale in care se aruncau proviziile de care va spuneam mai devreme. Multe case aveau etaj, etaj la care se ajungea cu o scara exterioara. Da, un fel de lift panoramic. Locuitorii aceleor case preferau uneori sa arunce mizeriile chiar de la etajul superior, fara sa mai coboare scara. Deci tu te plimbi pe o strada de 5 m latime si risti in orice clipa sa ... da. Bine, iti dai seama ca micile canale erau curatate cu apa. Nu de alta, dar ele erau locul in care se aruncau si resturile menajere, mancare etc. Or , de multe ori se intampla ca resturile sa putrezeasca acolo, lasand o aroma cel putin tulburatoare . Langa toate aceste ingrediente, vedeai deseori macelari care taiau animalele chiar pe strada. Toata aceasta combinatie devenea periculoasa pentru locuitori, mai ales ca uneori canalele se umflau si continutul putea ajunge in case. Cu toate astea, autoritatile incercau pe tot posibilul sa amendeze cei care aruncau totul in strada, fapt care esua de fiecare data pentru ca era un obicei generalizat. Am gasit o povestioara incredibila , o sa o scriu in engleza " in 1421 a citzen was presented ( that is, summoned) for : " making a great nuisance and discomfort to his neighbours by throwing out hirrible filth on to the highway, the strench of which is so odious that none of his neighbours can remain in their shops" ." Mie mi se pare genial. Bun, prin anul 1400 deja mai evoluasera, intrucat se inventasera zile speciale de colectare a gunoaielor, insa cetatenii erau total necooperanti. O sa va arat acum o poza din Londra de astazi, poza a unei stradute care a ramas ca dimensiune identica cu cea din Londra medievala . Cum ramane cu evitatul deseurilor?
Ca sa intelegem cum statea Londra in privinta aprovizionarii cu apa calda, e de retinut ca abia in secolul XIX apa curgea 2-3 ore de 3 ori pe saptamana. In Londra Medievala apa era rar intalnita si folosita foarte putin ( doar pentru curatarea periodica a canalelor, pentru ca pentru spalat nu era asa mare nevoie. pentru ca nu se spalau).
Cam atat despre Londra Medievala. Iata aici niste poze pe care le-am gasit .
Stradute inguste, nepavate, cu etaj. Scara era undeva in spate.
Cei care au expus aceste farfurii au adaugat si niste soricei. Pentru atmosfera.
Daca vreti sa aflati mai multe cititi Canterbury Tales. Numai sa nu mancati nimic inainte. Poate provoca greturi.
V-am lasat, data viitoare inaintam catre Londra in perioada dinastiei Tudor.
vineri, 19 martie 2010
Prima postare despre arhitectura.
Ieri m-a intrebat un prieten de ce nu am scris nimic despre arhitectura pana acum. Raspunsul este urmatorul: mi-e teama. La cat de mult iubesc arhitectura si tot ce inseamna ea, imi e frica sa scriu ceva aici, imi e frica sa nu o "insult" in vreun fel. In obsesia mea, am crezut ca simpla postare este o insulta. Arhitectura e ceva atat de nobil si cu atata sensibilitate si subtilitate incat nu poate fi "aruncata" in blogul unuia sau altuia.
Cu toate astea, mi-am luat inima in dinti si iata ca am inceput sa scriu despre arhitectura. Dupa cum te astepti, nu sunt aici sa fac vreo istorie a arhitecturii, din doua motive:
1. nu am ( inca) cunostintele necesare, sau nu sunt foarte bine consolidate.
2. citeste inca o data primul paragraf.
Ce voi scrie eu aici, legat de arhitectura, sunt niste simple remarci pe care le fac in legatura cu vreo cladire care imi place sau care nu imi place SAU ceva despre o cladire emblematica SAU ceva despre un arhitect "celebru" ( doamne, "Celebru" suna atat injositor pt un arhitect ).
Astazi am vrut sa scriu despre "dezastre urbane".
Dezastrele urbane sunt peste tot. Ma refer, peste tot in lumea asta. Insa daca ar fi sa facem un clasament al acestora, Romania ar fi cu usurinta in Top 5. Hai Top 10. De-asta am ales sa imi fac portofoliul de fotografie pe subiectul asta. Pentru ca nici nu ies bine din casa, ca dau peste sute, mii de lucruri pe care le-as putea fotografia.
Mi-ar placea sa fac un fel de "traseu" de la mine de-acasa pana la liceu. Mai exact, de undeva de pe Ion Mihalache Boulevard pana la Sava.
Prima oprire, scara blocului. In mod evident, scara blocului este asa un fel de loc caruia nu i se acorda mare importanta, uitat din punct de vedere al scopului sau bine definit si pana la urma important. Ca la o persoana, scara blocului este pentru bloc ceea ce da prima impresie celului care intra. La mine la scara vezi cam asa: o usa care nu prea merge, un panou electric de-asupra caruia sad linistite pachete de tigari, chipsuri, shaorme, kebaburi etc. Uneori, aceasta imagine este insotita si de un lichid suspect pe jos. Interfonul este de fapt videofon ( da, suntem avansati), ceea ce e cat de cat ok, dupa care intri in scara de bloc propriu-zis. Vai, de ati vedea cutiutele postale de la scara mea de bloc! Nu m-am hotarat inca intre "sinistre" si "enervante" pentru ca intotdeauna cand le vad mi se par sinistre, iar dupa aia ma enervez. Sunt oribile. Hidoase.
A doua oprire, strada. Cum iesi in strada vezi un Mercedes B Klasse al unor vecini care sta frumusel sub un cos de gunoi. Subred. Care sta sa cada. Pe Mercedes. Pe langa cosul de gunoi pus la o inaltime suspecta, cam 1, 60, astfel incat un om dezavantajat pe verticala ar avea probleme serioase sa arunce ceva acolo,sad gunoaie. ( de aici si probabila depozitare a gunoaielor in scara . sau pe langa scara, pe strada.). Indreptandu-ti pasii catre piata 1 mai vezi asa: o florarie/ florarie- WC, pentru ca toti isi fac nevoile acolo. da, langa flori. Dupa aceea urmeaza un sir lung, un fel de Bond Street Bucurestean pentru shaormerii. Sunt vreo 4. Una dupa alta. De-aia a ajuns o shaorma sa coste 3 lei: fiecare reduce din pret si toate vor pretul cel mai mic. Dincolo de aceste shaormerii exista piata. Piata recent amenajata intr-un stil cvasi-kitchos, ma rog, Bucurestean. Anturajul este urmatorul : Mihaela, o aurolaca nebuna care urla non stop dar care m-a salvat atunci cand alti aurolaci au incercat sa ma fure. De atunci suntem cele mai bune prietene. Tipii de la shaormerii: fetelor, acoperiti-va corpul si capul cu pungi, daca nu vrei sa fiti asaltate de cantecele, balade sa le spunem, sau de onomatopee diverse. Mai sunt si niste personaje secundare, Steaua de exemplu, sau Amigos( porecla data de subsemnata pentru faptul ca mereu isi gasea locul in ghena de la etajul meu). Ma rog, arhitectural, totul este jalnic. Proaspatul batalion de shaormerii a primit termopane din lemn stratificat, ceea ce le face , nu stiu de ce si mai jalnice. In fine.
Ajuns la trecerea de pietoni, observi o pastila din aia plina de verdeata cu niste pomisori, da, singurele chestii normale din zona asta. Exista totusi o problema: cei care au amenajat acest "spatiu verde" scapa din vedere ca daca pui pomisori acolo, sarmanul pieton nu prea vede daca vin masini. Oricum, merita sa iti risti viata ca sa vezi verdeata. AAAA! Am uitat sa va spun de chestiile alea dubioase care parca sufera de gigantism in care se pun pomi. Sunt niste cotete, sa le spunem, in care sunt plantati pomi. Si cotetele alea stau pe ciment. Sublim. Si sunt din lemn.Adica am taiat vreo n'spe copaci ca sa facem un cotet in care punem copaci. Trecand peste, trecand si trecerea de pietoni ai in fata un drum lung pana la Piata Victoriei. Treci pe langa second handuri, coafor Igiena, librarie, banci, foarte multe banci etc. Acum ca am ajuns aici, nu vreau sa va spun cat de jalnice sunt vitrinele. Nu e una care sa aiba aceleasi finisaje cu cealalta, iar tencuiala blocurilor este jalnica. Dar lasa, ca le-au izolat termic si acum arata mult mai bine cu patratele multicolore. Ma rog, alte fapte neinsemnate: spitalul sf. Maria proaspat renovat arata plictisitor dar oricum, mai normal. Exista vulcanizari pe trotuar. Adica, oamenii si-au deschis vulcanizare in centrul Bucurestiului, pe trotuar. Adica, opresc masinile la marginea trotuarului si aia le repara stand pe trotuar.
Singurul moment de respiro de pana acum este Curtea Muzeului Taranului Roman. Acolo simti asa o revenire la seva nationala, cu bisericuta aia draguta din lemn. Singura cladire cu arhitectura ce merita mentionata, Muzeul Taranului Roman sta oarecn vis-a-vis de aceasta vulcanizare, adica doar o straduta desparte aceste doua extreme. Trecand repede peste curtea mizera a muzeului Antipa, ajungi in Piata Victoriei. Nu mi-a placut niciodata Piata Victoriei. Cladirea guvernului, facuta de arhitectul Duiliu Marcu e cum e, insa restul e jalnic. Blocuri comuniste, la parter banci si farmacii. Si e plin de "cotete" din alea gigantice. Cladirea BRD-ului e draguta, insa bricheta nou-construita de pe Ion Mihalache este grotesca. Nu numai ca ai impresia ca iti pica in cap, dar strica toata perspectiva Muzeului Antipa cand vii de pe Catargiu. Continuandu-ne periplul, alegem sa o luam pe Calea Victoriei. E mult mult mai palpitant decat pe Lascar Catargiu.
Pe Calea Victoriei risti sa mori in orice clipa. In primul rand din cauza cladirilor istorice lasate in paragina, cu tencuieli care stau sa cada. Dupa aia, e gardul de la sectia aia a facultatii de chimie ( ce ciudat, ce bizar si ce coincidenta) care e si el subred. Dupa aia e Muzeul Enescu. Ei bine, daca vrei sa supravietuiesti calatoriei de pe Victoriei, fa o oprire la Enescu. E ca o gura de aer proaspat. Ma rog, dupa aia ajungi la o groapa a unui santier, groapa ce sta neacoperita de cand eram eu a 9a, dupa aia urmeaza Cazinoul. La Cazino, trebuie sa fii cel putin nebun sau dornic de adrenalina ca sa rezisti. Ideea e ca acolo, pe marele bulevard, nu exista trotuar. Nu stiu daca ma intelegi, dar chiar nu exista. Practic, mergi pe sosea iar riscul de a fi calcat de vreun TT care goneste p-acolo e imens.
Presupunand ca ai trecut si de zona aia, ajungi frumusel la Academia Romana, proaspat consolidata si renovata si da, acolo e frumos. Dupa aia ajungi la intersectia dintre strada Banului si Calea Victoriei. Decizi sa o iei pe straduta,asta pentru ca te-ai lamurit ca nu merita sa o iei pe Berthelot pentru ca si acolo sunt multe pericole vizuale. Si de alta natura. Bun. O iei pe straduta, iar dai de o portiune fara trotuar, fix pe colt. Daca nu te mananca patrupedele, ajungi sanatos in fata Catedralei Sf. Iosif, care mai nou este intr-o simbioza deloc inspirata cu o alta bricheta kitchioasa, renumita prin presa si prin popor. Da, aia construta cu aprobabre ilegala. Stiu ca inca esti in dubiu, pentru ca toate din rasa "bricheta" sunt construite ilegal. In fine, ideea e ca toata frumusetea catedralei e stricata de o chestie "moderna"( care se vede si de la mine din liceu. jalnic. )
Ma rog, in final ajungi pe Intrarea Sf. Sava unde speri ca ai scapat de pericole.
Mai trist e ca nu stii ca abia acum incep. Mai ales pericolul de a-ti pierde mintea .
V-am lasat, pe maine.
Cu toate astea, mi-am luat inima in dinti si iata ca am inceput sa scriu despre arhitectura. Dupa cum te astepti, nu sunt aici sa fac vreo istorie a arhitecturii, din doua motive:
1. nu am ( inca) cunostintele necesare, sau nu sunt foarte bine consolidate.
2. citeste inca o data primul paragraf.
Ce voi scrie eu aici, legat de arhitectura, sunt niste simple remarci pe care le fac in legatura cu vreo cladire care imi place sau care nu imi place SAU ceva despre o cladire emblematica SAU ceva despre un arhitect "celebru" ( doamne, "Celebru" suna atat injositor pt un arhitect ).
Astazi am vrut sa scriu despre "dezastre urbane".
Dezastrele urbane sunt peste tot. Ma refer, peste tot in lumea asta. Insa daca ar fi sa facem un clasament al acestora, Romania ar fi cu usurinta in Top 5. Hai Top 10. De-asta am ales sa imi fac portofoliul de fotografie pe subiectul asta. Pentru ca nici nu ies bine din casa, ca dau peste sute, mii de lucruri pe care le-as putea fotografia.
Mi-ar placea sa fac un fel de "traseu" de la mine de-acasa pana la liceu. Mai exact, de undeva de pe Ion Mihalache Boulevard pana la Sava.
Prima oprire, scara blocului. In mod evident, scara blocului este asa un fel de loc caruia nu i se acorda mare importanta, uitat din punct de vedere al scopului sau bine definit si pana la urma important. Ca la o persoana, scara blocului este pentru bloc ceea ce da prima impresie celului care intra. La mine la scara vezi cam asa: o usa care nu prea merge, un panou electric de-asupra caruia sad linistite pachete de tigari, chipsuri, shaorme, kebaburi etc. Uneori, aceasta imagine este insotita si de un lichid suspect pe jos. Interfonul este de fapt videofon ( da, suntem avansati), ceea ce e cat de cat ok, dupa care intri in scara de bloc propriu-zis. Vai, de ati vedea cutiutele postale de la scara mea de bloc! Nu m-am hotarat inca intre "sinistre" si "enervante" pentru ca intotdeauna cand le vad mi se par sinistre, iar dupa aia ma enervez. Sunt oribile. Hidoase.
A doua oprire, strada. Cum iesi in strada vezi un Mercedes B Klasse al unor vecini care sta frumusel sub un cos de gunoi. Subred. Care sta sa cada. Pe Mercedes. Pe langa cosul de gunoi pus la o inaltime suspecta, cam 1, 60, astfel incat un om dezavantajat pe verticala ar avea probleme serioase sa arunce ceva acolo,sad gunoaie. ( de aici si probabila depozitare a gunoaielor in scara . sau pe langa scara, pe strada.). Indreptandu-ti pasii catre piata 1 mai vezi asa: o florarie/ florarie- WC, pentru ca toti isi fac nevoile acolo. da, langa flori. Dupa aceea urmeaza un sir lung, un fel de Bond Street Bucurestean pentru shaormerii. Sunt vreo 4. Una dupa alta. De-aia a ajuns o shaorma sa coste 3 lei: fiecare reduce din pret si toate vor pretul cel mai mic. Dincolo de aceste shaormerii exista piata. Piata recent amenajata intr-un stil cvasi-kitchos, ma rog, Bucurestean. Anturajul este urmatorul : Mihaela, o aurolaca nebuna care urla non stop dar care m-a salvat atunci cand alti aurolaci au incercat sa ma fure. De atunci suntem cele mai bune prietene. Tipii de la shaormerii: fetelor, acoperiti-va corpul si capul cu pungi, daca nu vrei sa fiti asaltate de cantecele, balade sa le spunem, sau de onomatopee diverse. Mai sunt si niste personaje secundare, Steaua de exemplu, sau Amigos( porecla data de subsemnata pentru faptul ca mereu isi gasea locul in ghena de la etajul meu). Ma rog, arhitectural, totul este jalnic. Proaspatul batalion de shaormerii a primit termopane din lemn stratificat, ceea ce le face , nu stiu de ce si mai jalnice. In fine.
Ajuns la trecerea de pietoni, observi o pastila din aia plina de verdeata cu niste pomisori, da, singurele chestii normale din zona asta. Exista totusi o problema: cei care au amenajat acest "spatiu verde" scapa din vedere ca daca pui pomisori acolo, sarmanul pieton nu prea vede daca vin masini. Oricum, merita sa iti risti viata ca sa vezi verdeata. AAAA! Am uitat sa va spun de chestiile alea dubioase care parca sufera de gigantism in care se pun pomi. Sunt niste cotete, sa le spunem, in care sunt plantati pomi. Si cotetele alea stau pe ciment. Sublim. Si sunt din lemn.Adica am taiat vreo n'spe copaci ca sa facem un cotet in care punem copaci. Trecand peste, trecand si trecerea de pietoni ai in fata un drum lung pana la Piata Victoriei. Treci pe langa second handuri, coafor Igiena, librarie, banci, foarte multe banci etc. Acum ca am ajuns aici, nu vreau sa va spun cat de jalnice sunt vitrinele. Nu e una care sa aiba aceleasi finisaje cu cealalta, iar tencuiala blocurilor este jalnica. Dar lasa, ca le-au izolat termic si acum arata mult mai bine cu patratele multicolore. Ma rog, alte fapte neinsemnate: spitalul sf. Maria proaspat renovat arata plictisitor dar oricum, mai normal. Exista vulcanizari pe trotuar. Adica, oamenii si-au deschis vulcanizare in centrul Bucurestiului, pe trotuar. Adica, opresc masinile la marginea trotuarului si aia le repara stand pe trotuar.
Singurul moment de respiro de pana acum este Curtea Muzeului Taranului Roman. Acolo simti asa o revenire la seva nationala, cu bisericuta aia draguta din lemn. Singura cladire cu arhitectura ce merita mentionata, Muzeul Taranului Roman sta oarecn vis-a-vis de aceasta vulcanizare, adica doar o straduta desparte aceste doua extreme. Trecand repede peste curtea mizera a muzeului Antipa, ajungi in Piata Victoriei. Nu mi-a placut niciodata Piata Victoriei. Cladirea guvernului, facuta de arhitectul Duiliu Marcu e cum e, insa restul e jalnic. Blocuri comuniste, la parter banci si farmacii. Si e plin de "cotete" din alea gigantice. Cladirea BRD-ului e draguta, insa bricheta nou-construita de pe Ion Mihalache este grotesca. Nu numai ca ai impresia ca iti pica in cap, dar strica toata perspectiva Muzeului Antipa cand vii de pe Catargiu. Continuandu-ne periplul, alegem sa o luam pe Calea Victoriei. E mult mult mai palpitant decat pe Lascar Catargiu.
Pe Calea Victoriei risti sa mori in orice clipa. In primul rand din cauza cladirilor istorice lasate in paragina, cu tencuieli care stau sa cada. Dupa aia, e gardul de la sectia aia a facultatii de chimie ( ce ciudat, ce bizar si ce coincidenta) care e si el subred. Dupa aia e Muzeul Enescu. Ei bine, daca vrei sa supravietuiesti calatoriei de pe Victoriei, fa o oprire la Enescu. E ca o gura de aer proaspat. Ma rog, dupa aia ajungi la o groapa a unui santier, groapa ce sta neacoperita de cand eram eu a 9a, dupa aia urmeaza Cazinoul. La Cazino, trebuie sa fii cel putin nebun sau dornic de adrenalina ca sa rezisti. Ideea e ca acolo, pe marele bulevard, nu exista trotuar. Nu stiu daca ma intelegi, dar chiar nu exista. Practic, mergi pe sosea iar riscul de a fi calcat de vreun TT care goneste p-acolo e imens.
Presupunand ca ai trecut si de zona aia, ajungi frumusel la Academia Romana, proaspat consolidata si renovata si da, acolo e frumos. Dupa aia ajungi la intersectia dintre strada Banului si Calea Victoriei. Decizi sa o iei pe straduta,asta pentru ca te-ai lamurit ca nu merita sa o iei pe Berthelot pentru ca si acolo sunt multe pericole vizuale. Si de alta natura. Bun. O iei pe straduta, iar dai de o portiune fara trotuar, fix pe colt. Daca nu te mananca patrupedele, ajungi sanatos in fata Catedralei Sf. Iosif, care mai nou este intr-o simbioza deloc inspirata cu o alta bricheta kitchioasa, renumita prin presa si prin popor. Da, aia construta cu aprobabre ilegala. Stiu ca inca esti in dubiu, pentru ca toate din rasa "bricheta" sunt construite ilegal. In fine, ideea e ca toata frumusetea catedralei e stricata de o chestie "moderna"( care se vede si de la mine din liceu. jalnic. )
Ma rog, in final ajungi pe Intrarea Sf. Sava unde speri ca ai scapat de pericole.
Mai trist e ca nu stii ca abia acum incep. Mai ales pericolul de a-ti pierde mintea .
V-am lasat, pe maine.
Cum sa fii mai puternic.
Imi este foarte greu sa gasesc un titlu pentru aceasta postare si nici cel pe care l-am gasit nu mi se pare cel mai potrivit. Poate pentru ca in ea se regasesc o groaza de chestii, toate importante si nu pot sa aleg intre ele. Ieri am vorbit cu fostul meu diriginte. Diriginte care incepe sa imi devina prieten. Omul asta nu a avut loc in CNSS din mai multe motive, dar asta nu este subiectul discutiei mele.A fost in CNSS anul trecut insa anu asta, din cauza sistemului, a ajuns undeva la o scoala generala cu multi copii"colour challenged", ca sa nu fiu rasista. E trist, pentru ca el e doar unul din oamenii aia care merita mai mult decat primesc. Ideea e ca dirigu'( sau Zoro) este oficial cel mai "frumos" om pe care il cunosc. Si ma refer la frumusetea aia a sufletului, a constiintei. Frumusetea de care vorbeste Puric, daca vrei.
In discutia de ieri ma plangeam lui de sistemul in care traiesc si de profesorii pe care ii am si de cum am fost invitata de un anumit profesor sa il informez despre colegii mei cu privire la ce fac acasa etc. I-am povestit cum simt ca traiesc inainte de '89 si cum nu mai are rost nimeni sa imi spuna " lasa ai noroc ca traiesti in Romania post '89". LA NAIBA. Traiesc fix intr-o Romanie care nu a evoluat prea mult d'atunci, singurul lucru de care cu adevarat profit este libertatea de calatorie. Pentru ca si aia a constiintei incepe sa fie iar suprimata. Sau sa IMI fie suprimata. Bun. Din vorba in vorba, mi-a povestit cum face el fata loviturilor grele pe care le primeste si cum le depaseste. Una dintre tehnici o voi scrie si eu acum pe blog pentru ca mi s-a parut foarte foarte eficace.
Z: Ai Jurnalul Fericirii de Steinhardt in casa?
Eu: Da.
Z: Ia scoate-l din raft si uite-te la a 3a solutie.
Eu: Imediat.
Z: De cate ori patesti ceva, citeste a 3a solutie. Trebuie sa ajungi sa o reciti cu voce tare. Trebuie sa o intelegi cu trupul, mintea si spiritul.
Dupa acest dialog tipic lui, am citit. Voi transcrie si eu aici a 3a solutie sau parti relevante din ea. Poate pentru ca simt nevoia sa o scriu sau poate pentru ca vreau ca si tu sa o citesti.
,, Solutia a treia: a lui Winston Churchill si Vladimir Bukovski
Ea se rezuma: in prezenta tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, napastelor, primejdiilor nu numai ca nu te dai batut, ci dimpotriva , scoti din ele pofta debuna de a trai si de a lupta.
In martie 1939, W.C ii spune Marthei Bibescu: ,,Va fi razvoi.Praf si pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pandeste pe toti. IAR EU SIMT CA INTINERESC CU DOUAZECI DE ANI".
Cu cat iti merge mai rau, cu cat sunt greutatile mai imense, cu cat esti mai lovit, mai impresurat ori mai supus atacurilor, cu cat nu mai intrevezi vreo nadejde probabilistica si rationala, cu cat cenusiul, intrunerecul si vascosul se intensifica, se puhavesc si se incolacesc mai inextricabil, cu cat pericolul de sfrunteaza mai direct, cu atat esti mai dornic de lupta si cunosti un simtamant ( crescand) de inexplicabila si covarsitoare euforie.
Esti asaltat din toate partile, cu forte infinit mai tari ca ale tale: lupti. Te infrang: le sfidezi. Esti pierdut: ataci.( Asa vorbea Churchill in 1940). Razi, iti asculti dintii si cutitul, intineresti. Te furnica fericirea, nespusa fericire de a lovi si tu, fie chiar infinit mai putin. Nu numai ca nu deznadajduiesti , ca nu te declari invins si rapus, dar si gusti din plin bucuria rezistentei, a impotrivirii si incerci o senzatie de navalnica, dementa voiosie.
Solutia aceasta, fireste, presupune o tarie de caracter exceptionala, o conceptie militara a vietii, o formidabila indarjire morala a trupului, o vointa de otel innobilat si o sanatate spirituala adamantina. E probabil ca presupune si un duh sportiv: sa-ti placa batalia in sine- incaierarea- mai mult decat succesul.
E si ea salutara si absoluta, deoarece e bazata pe un paradox: pe masura ce ei te lovesc si-ti fac mai mult rau si-ti impun suferinte din ce in ce mai nedrepte si te incoltesc in locuri mai fara de iesire, tu te veselesti mai tare, tu te intaresti, tu intineresti."
Bun. Acum sa ne gandim cine a fost Nicolae Steinhardt. Este de origine evreiasca, ajunge scriitor, publicist jurist si critic literar. Scrie "Jurnalul Fericirii". Se converteste la religia Ortodoxa in inchisoarea de la Jilava. Era arestat acolo impreuna cu Constantin Noica, Dinu Pillat, Alexandru Paleologu (da, al carui fiu are o pasiune incredibila pentru panglici, ii place la nebunie sa taie panglici, stii nu? intotdeauna ma intreb de ce e diferenta asta majora intre tati si fii, un fel de lege a compensatiei cred). A fost condamnat la 13 ani de munca silnica pentru ca nu a depus marturie impotriva lui Noica ( cum ar fi trebuit eu sa fac acum 2 zile, in anul 2010, la scoala, impotriva colegilor mei insa.). Este acuzat de "crima de uneltire contra ordinii sociale". "Jurnalul fericirii" este testamentul lui literar. Evident, e confiscat de securitate. E publicat abia in 1991, cand nu mai eram in comunism si tocmai intram in alt comunism. Steinhardt se calugareste si moare in 1989. La inmormantarea sa a venit si Securitatea( ca sa pazeasca ce? ). Dar acolo erau si prietenii sai, colegii ce celula si de inchisoare. Iata ca cel care a scris "solutia a 3a" a trecut prin multe. Or, daca el ne sfatuieste sa facem asa, eu zic ca asa trebuie sa facem.
Asa ca iti recomand "Jurnalul fericirii". Daca nu il cumperi, il gaseti pe net aici:
http://www.scribd.com/doc/57027/Nicolae-Steinhardt-Jurnalul-fericirii
Multumesc dirigului pentru recomandare.
In discutia de ieri ma plangeam lui de sistemul in care traiesc si de profesorii pe care ii am si de cum am fost invitata de un anumit profesor sa il informez despre colegii mei cu privire la ce fac acasa etc. I-am povestit cum simt ca traiesc inainte de '89 si cum nu mai are rost nimeni sa imi spuna " lasa ai noroc ca traiesti in Romania post '89". LA NAIBA. Traiesc fix intr-o Romanie care nu a evoluat prea mult d'atunci, singurul lucru de care cu adevarat profit este libertatea de calatorie. Pentru ca si aia a constiintei incepe sa fie iar suprimata. Sau sa IMI fie suprimata. Bun. Din vorba in vorba, mi-a povestit cum face el fata loviturilor grele pe care le primeste si cum le depaseste. Una dintre tehnici o voi scrie si eu acum pe blog pentru ca mi s-a parut foarte foarte eficace.
Z: Ai Jurnalul Fericirii de Steinhardt in casa?
Eu: Da.
Z: Ia scoate-l din raft si uite-te la a 3a solutie.
Eu: Imediat.
Z: De cate ori patesti ceva, citeste a 3a solutie. Trebuie sa ajungi sa o reciti cu voce tare. Trebuie sa o intelegi cu trupul, mintea si spiritul.
Dupa acest dialog tipic lui, am citit. Voi transcrie si eu aici a 3a solutie sau parti relevante din ea. Poate pentru ca simt nevoia sa o scriu sau poate pentru ca vreau ca si tu sa o citesti.
,, Solutia a treia: a lui Winston Churchill si Vladimir Bukovski
Ea se rezuma: in prezenta tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, napastelor, primejdiilor nu numai ca nu te dai batut, ci dimpotriva , scoti din ele pofta debuna de a trai si de a lupta.
In martie 1939, W.C ii spune Marthei Bibescu: ,,Va fi razvoi.Praf si pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pandeste pe toti. IAR EU SIMT CA INTINERESC CU DOUAZECI DE ANI".
Cu cat iti merge mai rau, cu cat sunt greutatile mai imense, cu cat esti mai lovit, mai impresurat ori mai supus atacurilor, cu cat nu mai intrevezi vreo nadejde probabilistica si rationala, cu cat cenusiul, intrunerecul si vascosul se intensifica, se puhavesc si se incolacesc mai inextricabil, cu cat pericolul de sfrunteaza mai direct, cu atat esti mai dornic de lupta si cunosti un simtamant ( crescand) de inexplicabila si covarsitoare euforie.
Esti asaltat din toate partile, cu forte infinit mai tari ca ale tale: lupti. Te infrang: le sfidezi. Esti pierdut: ataci.( Asa vorbea Churchill in 1940). Razi, iti asculti dintii si cutitul, intineresti. Te furnica fericirea, nespusa fericire de a lovi si tu, fie chiar infinit mai putin. Nu numai ca nu deznadajduiesti , ca nu te declari invins si rapus, dar si gusti din plin bucuria rezistentei, a impotrivirii si incerci o senzatie de navalnica, dementa voiosie.
Solutia aceasta, fireste, presupune o tarie de caracter exceptionala, o conceptie militara a vietii, o formidabila indarjire morala a trupului, o vointa de otel innobilat si o sanatate spirituala adamantina. E probabil ca presupune si un duh sportiv: sa-ti placa batalia in sine- incaierarea- mai mult decat succesul.
E si ea salutara si absoluta, deoarece e bazata pe un paradox: pe masura ce ei te lovesc si-ti fac mai mult rau si-ti impun suferinte din ce in ce mai nedrepte si te incoltesc in locuri mai fara de iesire, tu te veselesti mai tare, tu te intaresti, tu intineresti."
Bun. Acum sa ne gandim cine a fost Nicolae Steinhardt. Este de origine evreiasca, ajunge scriitor, publicist jurist si critic literar. Scrie "Jurnalul Fericirii". Se converteste la religia Ortodoxa in inchisoarea de la Jilava. Era arestat acolo impreuna cu Constantin Noica, Dinu Pillat, Alexandru Paleologu (da, al carui fiu are o pasiune incredibila pentru panglici, ii place la nebunie sa taie panglici, stii nu? intotdeauna ma intreb de ce e diferenta asta majora intre tati si fii, un fel de lege a compensatiei cred). A fost condamnat la 13 ani de munca silnica pentru ca nu a depus marturie impotriva lui Noica ( cum ar fi trebuit eu sa fac acum 2 zile, in anul 2010, la scoala, impotriva colegilor mei insa.). Este acuzat de "crima de uneltire contra ordinii sociale". "Jurnalul fericirii" este testamentul lui literar. Evident, e confiscat de securitate. E publicat abia in 1991, cand nu mai eram in comunism si tocmai intram in alt comunism. Steinhardt se calugareste si moare in 1989. La inmormantarea sa a venit si Securitatea( ca sa pazeasca ce? ). Dar acolo erau si prietenii sai, colegii ce celula si de inchisoare. Iata ca cel care a scris "solutia a 3a" a trecut prin multe. Or, daca el ne sfatuieste sa facem asa, eu zic ca asa trebuie sa facem.
Asa ca iti recomand "Jurnalul fericirii". Daca nu il cumperi, il gaseti pe net aici:
http://www.scribd.com/doc/57027/Nicolae-Steinhardt-Jurnalul-fericirii
Multumesc dirigului pentru recomandare.
miercuri, 17 martie 2010
Despre Londra. Introducere.
Mi-am propus, asa dintr-o data, sa fac un fel de serial despre Londra pe acest blog. Mi se pare imposibil sa cuprind tot ce simt si tot ce as vrea sa iti spun despre Londra intr-o singura postare. Asa ca de fiecare data cand o sa imi aduc aminte ceva despre Londra sau o sa hotarasc sa scriu ceva despre Londra o sa apara aici. Pentru inceput, introducerea.
S-a scris mult despre Londra, insa nimic nu se compara cu ceea ce Londra iti lasa tie in suflet. Cu ce miros ramai in nari, cu ce imagine ramai legat cumva pe viata, ce gust iti aduce aminte de Londra?
* e incredibil cum acum, in timp ce scriu asta, ascult Chopin. Nu stiam ca Chopin merge atat de bine cu subiectul asta. *
Bun, in primul rand, pentru mine, Londra e asa un fel de Arcadia (am promis ca voi vorbi de Arcadia candva, o sa se intample, poate maine ). Londra e un loc pe care nu il iubesc ci simt ca mi-a intrat cumva in sange, simt ca face parte din mine. Si nu glumesc cand spun asta. In Londra orice e posibil. E un oras al contrastelor. Stii, cumva ca la o antiteza intr-un roman. Personajul negativ X il pune in valoare, prin antiteza, pe personajul pozitiv Y. Si poate ca Londra are astazi mai mult X decat Y, da, dar cu toate astea Y devine ca o perla neagra pe care o cauti, iar atunci cand o gasesti, o pretuiesti mult mai mult.
Experienta mea cu Londra e oarecum ciudata. Fiind cvasi-obsedata de tot ce inseamna cultura britanica si societate britanica, ma asteptam sa vad la Londra exact ce scrie in toate ghidurile alea pe care le citisem inainte sa plec prima oara acolo. Nu contest ca nu am vazut tot ce scria acolo, insa acel "tot" a trecut si prin filtrul mintii mele, mai bine zis, prin filtrul sufletului meu si am inteles cu totul altceva. Ma gandesc sa fac o insiruire de cuvinte, de termeni care imi aduc aminte de Londra. Asta pentru ca mi-ar lua mult prea mult introducerea asta , da, acum imi dau seama ca mi-ar lua prea mult sa o scriu. Iata introducerea in cuvinte, cuvinte alese complet alandala, cuvinte care imi vin in cap pe moment.
Metrou.
Soho.
Punk.
Turner.
Tate.
Wren.
St. Paul's.
Eastend.
Victoria.
Oxford Circus.
Picadilly Circus.
Imbulzeala.
Pakistan.
India.
Orice.
Mizerie.
Barbati.
Eleganti.
Blackberry.
UCL.
Travestit.
Kitsch.
Big Ben.
Burberry.
Gay.
Istorie.
Regina.
Si printii.
Diana.
Sport.
Parcuri.
Ploaie.
Umbrela.
Soare.
Tamisa.
Tower Bridge se-mparte-n doua.
Lucrari la metrou.
Imbulzeala in autobuz.
Vivienne Westwood.
Hoti.
Traficanti.
de orice.
Femei urate.
Limuzina.
West End.
AA School.
Restaurantul italienesc cu preturi mici si mancare exceptionala.
Harrods.
Restaurantul de la Harrods.
Biciclete.
Oameni de afaceri.
Locuri de joaca.
Japonezi.
Evident, turisti japonezi.
1666.
Cai.
Concert de orga la Westminster.
Cersetori.
Romani cersetori.
Troruar curat.
Lancaster Gate.
Trocadero.
Cupidon.
Am zis de Turner?
British Museum.
Victoria and Albert Museum.
Hyde Park.
Dubiosii din Hyde Park.
Harta.
Statii de metrou.
The Soho Hotel.
Luat metrou gresit in directie gresita.
Mers pe jos.
15 km.
Magazine urate.
Magazine frumoase.
Totul e scump.
EAT.
Pret A Manger.
D&G de pe Bond Street.
Bond Street.
Ceai.
Mult.
Iarba.
Lac.
Barcute.
Lebede.
Buckingham.
Regina, din nou.
Poze.
Schimbarea de garda.
Chinezi.
Frig.
Multa cultura.
Parlament.
Norman Foster.
Ziar prost in metrou.
Pantofi urati.
Blonde.
Multe.
si grase.
Dezamagire.
Decadenta.
Arta.
Cinematograf.
Musical.
Uimire.
Dependenta.
Subcultura.
Graffiti.
Jeg.
Tigari.
Whiskey.
Posh.
Nori.
Embankment.
Waldorf.
Limba britanica pura.
Limba britanica - varianta indiana.
Guma de mestecat.
Cioflait.
Liniste in metrou.
Flori.
Wellington's.
Noapte.
Freamat.
Perfectiune.
Miros de mesteacan.
Tiramisu excelent.
Cafea buna.
Catedrale.
Uniforme.
Garzi surde, mute si oarbe.
Ciori.
Pasari ciori.
Dezorientare.
Cautare.
Oameni amabili.
Oameni flegmatici.
Oameni tristi.
Vant, din nou.
Plimbare pe Tamisa.
Amintire.
Agitatie.
Oboseala.
....
....
....
...ar mai fi multe. Nu imi vin in cap acum. Chiar nu imi vin in cap. Oricum, Londra e o amestecatura fantastica de orice vrei si nu mai vrei. Important e ca la final ramai cu un gust placut. Foarte placut.
Ce am scris aici e doar asa 1 % din ce o sa scriu pe viitor.
Primul capitol va fi despre Londra Medievala. Ce a fost ea si ce a mai ramas si acum.
Ma voi opri aici, nu de alta, dar dau in melancolie.
O seara placuta. Pun imediat o nocturna de Chopin, buna de baut ceai/ citit carti.
S-a scris mult despre Londra, insa nimic nu se compara cu ceea ce Londra iti lasa tie in suflet. Cu ce miros ramai in nari, cu ce imagine ramai legat cumva pe viata, ce gust iti aduce aminte de Londra?
* e incredibil cum acum, in timp ce scriu asta, ascult Chopin. Nu stiam ca Chopin merge atat de bine cu subiectul asta. *
Bun, in primul rand, pentru mine, Londra e asa un fel de Arcadia (am promis ca voi vorbi de Arcadia candva, o sa se intample, poate maine ). Londra e un loc pe care nu il iubesc ci simt ca mi-a intrat cumva in sange, simt ca face parte din mine. Si nu glumesc cand spun asta. In Londra orice e posibil. E un oras al contrastelor. Stii, cumva ca la o antiteza intr-un roman. Personajul negativ X il pune in valoare, prin antiteza, pe personajul pozitiv Y. Si poate ca Londra are astazi mai mult X decat Y, da, dar cu toate astea Y devine ca o perla neagra pe care o cauti, iar atunci cand o gasesti, o pretuiesti mult mai mult.
Experienta mea cu Londra e oarecum ciudata. Fiind cvasi-obsedata de tot ce inseamna cultura britanica si societate britanica, ma asteptam sa vad la Londra exact ce scrie in toate ghidurile alea pe care le citisem inainte sa plec prima oara acolo. Nu contest ca nu am vazut tot ce scria acolo, insa acel "tot" a trecut si prin filtrul mintii mele, mai bine zis, prin filtrul sufletului meu si am inteles cu totul altceva. Ma gandesc sa fac o insiruire de cuvinte, de termeni care imi aduc aminte de Londra. Asta pentru ca mi-ar lua mult prea mult introducerea asta , da, acum imi dau seama ca mi-ar lua prea mult sa o scriu. Iata introducerea in cuvinte, cuvinte alese complet alandala, cuvinte care imi vin in cap pe moment.
Metrou.
Soho.
Punk.
Turner.
Tate.
Wren.
St. Paul's.
Eastend.
Victoria.
Oxford Circus.
Picadilly Circus.
Imbulzeala.
Pakistan.
India.
Orice.
Mizerie.
Barbati.
Eleganti.
Blackberry.
UCL.
Travestit.
Kitsch.
Big Ben.
Burberry.
Gay.
Istorie.
Regina.
Si printii.
Diana.
Sport.
Parcuri.
Ploaie.
Umbrela.
Soare.
Tamisa.
Tower Bridge se-mparte-n doua.
Lucrari la metrou.
Imbulzeala in autobuz.
Vivienne Westwood.
Hoti.
Traficanti.
de orice.
Femei urate.
Limuzina.
West End.
AA School.
Restaurantul italienesc cu preturi mici si mancare exceptionala.
Harrods.
Restaurantul de la Harrods.
Biciclete.
Oameni de afaceri.
Locuri de joaca.
Japonezi.
Evident, turisti japonezi.
1666.
Cai.
Concert de orga la Westminster.
Cersetori.
Romani cersetori.
Troruar curat.
Lancaster Gate.
Trocadero.
Cupidon.
Am zis de Turner?
British Museum.
Victoria and Albert Museum.
Hyde Park.
Dubiosii din Hyde Park.
Harta.
Statii de metrou.
The Soho Hotel.
Luat metrou gresit in directie gresita.
Mers pe jos.
15 km.
Magazine urate.
Magazine frumoase.
Totul e scump.
EAT.
Pret A Manger.
D&G de pe Bond Street.
Bond Street.
Ceai.
Mult.
Iarba.
Lac.
Barcute.
Lebede.
Buckingham.
Regina, din nou.
Poze.
Schimbarea de garda.
Chinezi.
Frig.
Multa cultura.
Parlament.
Norman Foster.
Ziar prost in metrou.
Pantofi urati.
Blonde.
Multe.
si grase.
Dezamagire.
Decadenta.
Arta.
Cinematograf.
Musical.
Uimire.
Dependenta.
Subcultura.
Graffiti.
Jeg.
Tigari.
Whiskey.
Posh.
Nori.
Embankment.
Waldorf.
Limba britanica pura.
Limba britanica - varianta indiana.
Guma de mestecat.
Cioflait.
Liniste in metrou.
Flori.
Wellington's.
Noapte.
Freamat.
Perfectiune.
Miros de mesteacan.
Tiramisu excelent.
Cafea buna.
Catedrale.
Uniforme.
Garzi surde, mute si oarbe.
Ciori.
Pasari ciori.
Dezorientare.
Cautare.
Oameni amabili.
Oameni flegmatici.
Oameni tristi.
Vant, din nou.
Plimbare pe Tamisa.
Amintire.
Agitatie.
Oboseala.
....
....
....
...ar mai fi multe. Nu imi vin in cap acum. Chiar nu imi vin in cap. Oricum, Londra e o amestecatura fantastica de orice vrei si nu mai vrei. Important e ca la final ramai cu un gust placut. Foarte placut.
Ce am scris aici e doar asa 1 % din ce o sa scriu pe viitor.
Primul capitol va fi despre Londra Medievala. Ce a fost ea si ce a mai ramas si acum.
Ma voi opri aici, nu de alta, dar dau in melancolie.
O seara placuta. Pun imediat o nocturna de Chopin, buna de baut ceai/ citit carti.
marți, 16 martie 2010
Baudelaire si Eminescu.
Desi am spus ca ne vedem maine, am avut o revelatie tulburatoare.
Am inceput sa il studiam pe Eminescu la scoala. Evident, il ciopartim complet. Il invatam cum invatam formule la fizica: " eminescu a fost ultimul romantic" sau "geniul creator" sau "poetul national". NU! Nu asa!Hai sa facem totul altfel. Hai sa lasam copilul sa descopere ce inseamna Eminescu. Nu avem nevoie de comentarii rigide si semi-oligofrene ca sa il intelegem pe Eminescu. Pe Eminescu il intelege fiecare asa cum poate si asa cum simte. Dupa aia, tot ei ( profesori, chipurile, mari maestri ) se mira cand aud ca nu ne place Eminescu ( ma rog, nu le place unora). PAI DA, MAI, TU MARE GENIU, nu ii place lui X pentru ca nu ii place sa invete SI la limba si literatura romana cum invata biologia. Da, imparti un membru superior in centura scapulara, brat si antebrat insa nu poti sa imparti o poezie de'a lui Eminescu asa. Sau da , poti, dar nu intr-un singur mod. Daca sarmanul Mitica intelege altceva din poezia aia si vrea sa o imparta dupa alt criteriu , lasa-l. Atata timp cat il lasi sa o faca, o sa ii placa.
Bun, scuze pentru aceasta iesire dar simt nevoia sa o fac. Revenind.
Revelatia mea tulburatoare este legata de "Epigonii" . Poezie in care in niciun caz nu " se preamaresc geniile literaturii pasoptiste intr-un mod unic eminescian" cum sustine o anume doamna de tot da cu comentarii prin comert. Si nu, doamna *****, oda nu dedica 12 strofe scriitorilor, ca oda nu are forta asta supranaturala, ci Eminescu. Eminescu dedica, PRIN oda. Nu oda. Stiu , e greu. Dar sincer, cred ca poti sa intelegi daca te chinui un pic.
Revenind la revelatie :
Va prezint poezia Les Phares de Baudelaire:
Les Phares
Rubens, fleuve d'oubli, jardin de la paresse,
Oreiller de chair fraîche où l'on ne peut aimer,
Mais où la vie afflue et s'agite sans cesse,
Comme l'air dans le ciel et la mer dans la mer;
Léonard de Vinci, miroir profond et sombre,
Où des anges charmants, avec un doux souris
Tout chargé de mystère, apparaissent à l'ombre
Des glaciers et des pins qui ferment leur pays;
Rembrandt, triste hôpital tout rempli de murmures,
Et d'un grand crucifix décoré seulement,
Où la prière en pleurs s'exhale des ordures,
Et d'un rayon d'hiver traversé brusquement;
Michel-Ange, lieu vague où l'on voit des Hercules
Se mêler à des Christs, et se lever tout droits
Des fantômes puissants qui dans les crépuscules
Déchirent leur suaire en étirant leurs doigts;
Colères de boxeur, impudences de faune,
Toi qui sus ramasser la beauté des goujats,
Grand coeur gonflé d'orgueil, homme débile et jaune,
Puget, mélancolique empereur des forçats;
Watteau, ce carnaval où bien des coeurs illustres,
Comme des papillons, errent en flamboyant,
Décors frais et légers éclairés par des lustres
Qui versent la folie à ce bal tournoyant;
Goya, cauchemar plein de choses inconnues,
De foetus qu'on fait cuire au milieu des sabbats,
De vieilles au miroir et d'enfants toutes nues,
Pour tenter les démons ajustant bien leurs bas;
Delacroix, lac de sang hanté des mauvais anges,
Ombragé par un bois de sapins toujours vert,
Où, sous un ciel chagrin, des fanfares étranges
Passent, comme un soupir étouffé de Weber;
Ces malédictions, ces blasphèmes, ces plaintes,
Ces extases, ces cris, ces pleurs, ces Te Deum,
Sont un écho redit par mille labyrinthes;
C'est pour les coeurs mortels un divin opium!
C'est un cri répété par mille sentinelles,
Un ordre renvoyé par mille porte-voix;
C'est un phare allumé sur mille citadelles,
Un appel de chasseurs perdus dans les grands bois!
Car c'est vraiment, Seigneur, le meilleur témoignage
Que nous puissions donner de notre dignité
Que cet ardent sanglot qui roule d'âge en âge
Et vient mourir au bord de votre éternité!
Scuze ca e in limba franceza, cand o sa gasesc o varianta in romana o sa o postez.
Si acum , Epigonii, asta pe care o studiam si noi la scoala.
Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine
Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri,
Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,
Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări.
Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere
Cichindeal gură de aur, Mumulean glas cu durere,
Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic,
Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară,
Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară,
Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.
Liră de argint, Sihleanu - Donici cuib de-nţelepciune,
Care, cum rar se întâmplă, ca să mediteze pune
Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;
Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată?
S-au dus toţi, s-au dus cu toate pe o cale nenturnată.
S-au dus Pann, fiul Pepelei, cel isteţ ca un proverb.
Eliad zidea din visuri şi din basme seculare
Delta biblicelor sânte, profeţiilor amare,
Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nţeles;
Munte cu capul de piatră de furtune deturnată,
Stă şi azi în faţa lumii o enigmă nesplicată
Şi vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres.
Bolliac cânta iubagul ş-a lui lanţuri de aramă;
L-ale ţării flamuri negre Cârlova oştirea cheamă,
În prezent vrăjeşte umbre dintr-al secolilor plan;
Şi ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii,
Palid stinge- Alexandrescu sânta candel-a sperării,
Descifrând eternitatea din ruina unui an.
Pe-un pat alb ca un linţoliu zace lebăda murindă,
Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă -
Viaţa-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău;
Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare,
Şi din liră curgeau note şi din ochi lacrimi amare
Şi astfel Bolintineanu începu cântecul său.
Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită,
Rumpe coarde de aramă cu o mână amorţită,
Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet,
Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune,
Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,
Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet.
Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne,
Căci pe mucedele pagini stau domniilor române,
Scrise de mâna cea veche a-nvăţaţilor mireni;
Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute,
Zugrăveşte din nou iarăşi pânzele posomorâte,
Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.
Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,
Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,
Ce cu basmul povesteşte - veselul Alecsandri,
Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum seculii străbate, o minune luminoasă,
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.
Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,
Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe,
Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, încet,
El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,
O aşează-n tron de aur, să domnească lumi rebele
Şi iubind-o fără margini, scrie: "visul de poet".
Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte,
Visul apelor adânce şi a stâncelor cărunte,
Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal,
El deşteaptă-n sânul nostru dorul ţării cei străbune,
El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune,
Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sobru şi regal.
............................................
Iară noi? noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!
Şi de-aceea spusa voastră era sântă şi frumoasă,
Căci de minţi era gândită, căci din inimă era scoasă,
Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrâni.
S-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece;
Noi sântem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece;
Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!
Voi, pierduţi în gânduri sânte, convorbeaţi cu idealuri;
Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,
Căci al nostru-i sur şi rece - marea noastră-i de îngheţ.
Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine,
Când, plutind pe aripi sânte, printre stelele senine,
Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergeţi.
Cu-a ei candelă de aur palida înţelepciune,
Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune,
Lumina a vieţii voastre drum de roze semănat.
Sufletul vostru: un înger, inima voastră: o liră,
Ce la vântul cald ce-o mişcă, cântări molcome respiră;
Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.
Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,
Ce tablourile minte, ce simţirea simulează,
Privim reci la lumea asta - vă numim vizionari.
O convenţie e totul; ce-i azi drept, mâne-i minciună;
Aţi luptat luptă deşartă, aţi vânat ţintă nebună,
Aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar.
"Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte",
Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte;
Oamenii din toate cele fac icoane şi simbol;
Numesc sânt, frumos şi bine ce nimic nu însemnează,
Împărţesc a lor gândire pe sisteme numeroase
Şi pun haine de imagini pe cadavrul trist şi gol.
Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită
Unor lucruri nexistente; carte tristă şi-ncâlcită,
Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.
Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos jos de icoane şi cu glasuri tremurate,
Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea.
Rămâneţi dară cu bine, sânte firi vizionare,
Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare,
Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi;
Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâni în ruină,
Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină -
Toate-s praf... Lumea-i cum este ... şi ca dânsa suntem noi.
Intelegi revelatia mea tulburatoare acum? E minunat cum uneori simtim nevoia sa inchinam astfel de cuvinte unora care chiar merita. Baudelaire si Eminescu au facut-o intr-un mod minunat. Asa ca, hai profilor de romana sa ii inchinam si noi lui Eminescu macar libertatea pe care ar fi vrut-o in ceea ce priveste comentariile aduse poeziilor lui. Sunt sigura ca francezii fac asta cand vine vorba de Baudelaire.
Acum va las cu siguranta, ne vedem maine.
Am inceput sa il studiam pe Eminescu la scoala. Evident, il ciopartim complet. Il invatam cum invatam formule la fizica: " eminescu a fost ultimul romantic" sau "geniul creator" sau "poetul national". NU! Nu asa!Hai sa facem totul altfel. Hai sa lasam copilul sa descopere ce inseamna Eminescu. Nu avem nevoie de comentarii rigide si semi-oligofrene ca sa il intelegem pe Eminescu. Pe Eminescu il intelege fiecare asa cum poate si asa cum simte. Dupa aia, tot ei ( profesori, chipurile, mari maestri ) se mira cand aud ca nu ne place Eminescu ( ma rog, nu le place unora). PAI DA, MAI, TU MARE GENIU, nu ii place lui X pentru ca nu ii place sa invete SI la limba si literatura romana cum invata biologia. Da, imparti un membru superior in centura scapulara, brat si antebrat insa nu poti sa imparti o poezie de'a lui Eminescu asa. Sau da , poti, dar nu intr-un singur mod. Daca sarmanul Mitica intelege altceva din poezia aia si vrea sa o imparta dupa alt criteriu , lasa-l. Atata timp cat il lasi sa o faca, o sa ii placa.
Bun, scuze pentru aceasta iesire dar simt nevoia sa o fac. Revenind.
Revelatia mea tulburatoare este legata de "Epigonii" . Poezie in care in niciun caz nu " se preamaresc geniile literaturii pasoptiste intr-un mod unic eminescian" cum sustine o anume doamna de tot da cu comentarii prin comert. Si nu, doamna *****, oda nu dedica 12 strofe scriitorilor, ca oda nu are forta asta supranaturala, ci Eminescu. Eminescu dedica, PRIN oda. Nu oda. Stiu , e greu. Dar sincer, cred ca poti sa intelegi daca te chinui un pic.
Revenind la revelatie :
Va prezint poezia Les Phares de Baudelaire:
Les Phares
Rubens, fleuve d'oubli, jardin de la paresse,
Oreiller de chair fraîche où l'on ne peut aimer,
Mais où la vie afflue et s'agite sans cesse,
Comme l'air dans le ciel et la mer dans la mer;
Léonard de Vinci, miroir profond et sombre,
Où des anges charmants, avec un doux souris
Tout chargé de mystère, apparaissent à l'ombre
Des glaciers et des pins qui ferment leur pays;
Rembrandt, triste hôpital tout rempli de murmures,
Et d'un grand crucifix décoré seulement,
Où la prière en pleurs s'exhale des ordures,
Et d'un rayon d'hiver traversé brusquement;
Michel-Ange, lieu vague où l'on voit des Hercules
Se mêler à des Christs, et se lever tout droits
Des fantômes puissants qui dans les crépuscules
Déchirent leur suaire en étirant leurs doigts;
Colères de boxeur, impudences de faune,
Toi qui sus ramasser la beauté des goujats,
Grand coeur gonflé d'orgueil, homme débile et jaune,
Puget, mélancolique empereur des forçats;
Watteau, ce carnaval où bien des coeurs illustres,
Comme des papillons, errent en flamboyant,
Décors frais et légers éclairés par des lustres
Qui versent la folie à ce bal tournoyant;
Goya, cauchemar plein de choses inconnues,
De foetus qu'on fait cuire au milieu des sabbats,
De vieilles au miroir et d'enfants toutes nues,
Pour tenter les démons ajustant bien leurs bas;
Delacroix, lac de sang hanté des mauvais anges,
Ombragé par un bois de sapins toujours vert,
Où, sous un ciel chagrin, des fanfares étranges
Passent, comme un soupir étouffé de Weber;
Ces malédictions, ces blasphèmes, ces plaintes,
Ces extases, ces cris, ces pleurs, ces Te Deum,
Sont un écho redit par mille labyrinthes;
C'est pour les coeurs mortels un divin opium!
C'est un cri répété par mille sentinelles,
Un ordre renvoyé par mille porte-voix;
C'est un phare allumé sur mille citadelles,
Un appel de chasseurs perdus dans les grands bois!
Car c'est vraiment, Seigneur, le meilleur témoignage
Que nous puissions donner de notre dignité
Que cet ardent sanglot qui roule d'âge en âge
Et vient mourir au bord de votre éternité!
Scuze ca e in limba franceza, cand o sa gasesc o varianta in romana o sa o postez.
Si acum , Epigonii, asta pe care o studiam si noi la scoala.
Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine
Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri,
Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,
Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări.
Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere
Cichindeal gură de aur, Mumulean glas cu durere,
Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic,
Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară,
Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară,
Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.
Liră de argint, Sihleanu - Donici cuib de-nţelepciune,
Care, cum rar se întâmplă, ca să mediteze pune
Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;
Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată?
S-au dus toţi, s-au dus cu toate pe o cale nenturnată.
S-au dus Pann, fiul Pepelei, cel isteţ ca un proverb.
Eliad zidea din visuri şi din basme seculare
Delta biblicelor sânte, profeţiilor amare,
Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nţeles;
Munte cu capul de piatră de furtune deturnată,
Stă şi azi în faţa lumii o enigmă nesplicată
Şi vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres.
Bolliac cânta iubagul ş-a lui lanţuri de aramă;
L-ale ţării flamuri negre Cârlova oştirea cheamă,
În prezent vrăjeşte umbre dintr-al secolilor plan;
Şi ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii,
Palid stinge- Alexandrescu sânta candel-a sperării,
Descifrând eternitatea din ruina unui an.
Pe-un pat alb ca un linţoliu zace lebăda murindă,
Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă -
Viaţa-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău;
Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare,
Şi din liră curgeau note şi din ochi lacrimi amare
Şi astfel Bolintineanu începu cântecul său.
Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită,
Rumpe coarde de aramă cu o mână amorţită,
Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet,
Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune,
Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,
Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet.
Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne,
Căci pe mucedele pagini stau domniilor române,
Scrise de mâna cea veche a-nvăţaţilor mireni;
Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute,
Zugrăveşte din nou iarăşi pânzele posomorâte,
Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.
Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,
Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,
Ce cu basmul povesteşte - veselul Alecsandri,
Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum seculii străbate, o minune luminoasă,
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.
Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,
Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe,
Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, încet,
El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,
O aşează-n tron de aur, să domnească lumi rebele
Şi iubind-o fără margini, scrie: "visul de poet".
Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte,
Visul apelor adânce şi a stâncelor cărunte,
Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal,
El deşteaptă-n sânul nostru dorul ţării cei străbune,
El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune,
Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sobru şi regal.
............................................
Iară noi? noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!
Şi de-aceea spusa voastră era sântă şi frumoasă,
Căci de minţi era gândită, căci din inimă era scoasă,
Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrâni.
S-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece;
Noi sântem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece;
Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!
Voi, pierduţi în gânduri sânte, convorbeaţi cu idealuri;
Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,
Căci al nostru-i sur şi rece - marea noastră-i de îngheţ.
Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine,
Când, plutind pe aripi sânte, printre stelele senine,
Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergeţi.
Cu-a ei candelă de aur palida înţelepciune,
Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune,
Lumina a vieţii voastre drum de roze semănat.
Sufletul vostru: un înger, inima voastră: o liră,
Ce la vântul cald ce-o mişcă, cântări molcome respiră;
Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.
Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,
Ce tablourile minte, ce simţirea simulează,
Privim reci la lumea asta - vă numim vizionari.
O convenţie e totul; ce-i azi drept, mâne-i minciună;
Aţi luptat luptă deşartă, aţi vânat ţintă nebună,
Aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar.
"Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte",
Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte;
Oamenii din toate cele fac icoane şi simbol;
Numesc sânt, frumos şi bine ce nimic nu însemnează,
Împărţesc a lor gândire pe sisteme numeroase
Şi pun haine de imagini pe cadavrul trist şi gol.
Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită
Unor lucruri nexistente; carte tristă şi-ncâlcită,
Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.
Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos jos de icoane şi cu glasuri tremurate,
Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea.
Rămâneţi dară cu bine, sânte firi vizionare,
Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare,
Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi;
Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâni în ruină,
Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină -
Toate-s praf... Lumea-i cum este ... şi ca dânsa suntem noi.
Intelegi revelatia mea tulburatoare acum? E minunat cum uneori simtim nevoia sa inchinam astfel de cuvinte unora care chiar merita. Baudelaire si Eminescu au facut-o intr-un mod minunat. Asa ca, hai profilor de romana sa ii inchinam si noi lui Eminescu macar libertatea pe care ar fi vrut-o in ceea ce priveste comentariile aduse poeziilor lui. Sunt sigura ca francezii fac asta cand vine vorba de Baudelaire.
Acum va las cu siguranta, ne vedem maine.
Putina poezie clasica japoneza.
M-am hotarat sa scriu aici despre poezia clasica japoneza din doua motive.
1. Gratziela mi-a dat inapoi cartea pe care i-o imprumutasem, deci am de unde sa scot poeziile.
2. Imi place la nebunie.
Tema iubirii "tainuite" capata niste nuante incredibile la Minamoto No Hitoshi(880-951) . Incredibil.
,, Desi acopera
Abisul care ne separa-
Trainica si aievea
Ca podul Sano catre rasarit,
Iubirea mea n-o stie nimeni"
*****
Acelasi poet, aceeasi tema.
,, De ce-a crescut atat de mult
Devenind o dragoste fatisa
Iubirea mea pe care-o tin
Ascunsa ca lujerii de bambus
Pitulati in iarba din cimpie?"
Masaoka Shiki( 1866- 1902) - micropoemul
,,Una se desprinse-
doua-
Camelii"
,,Fluturi;
copilul pelerinilor
in stare sa umble incetisor"
,,Bogatasi
vin si beau din apa asta limpede,
si ursii"
,,Intre ziduri
trei mii de ostasi-
Frunzele crude"
Ce e fascinant la poeziile astea e ca sunt mii de interpretari pe care le poti gasi. E un exercitiu minunat sa te intrebi ce inseamna fiecare cuvant de'aici. Eu am incercat. Iti recomand si tie.
O seara placuta, ne vedem maine.
1. Gratziela mi-a dat inapoi cartea pe care i-o imprumutasem, deci am de unde sa scot poeziile.
2. Imi place la nebunie.
Tema iubirii "tainuite" capata niste nuante incredibile la Minamoto No Hitoshi(880-951) . Incredibil.
,, Desi acopera
Abisul care ne separa-
Trainica si aievea
Ca podul Sano catre rasarit,
Iubirea mea n-o stie nimeni"
*****
Acelasi poet, aceeasi tema.
,, De ce-a crescut atat de mult
Devenind o dragoste fatisa
Iubirea mea pe care-o tin
Ascunsa ca lujerii de bambus
Pitulati in iarba din cimpie?"
Masaoka Shiki( 1866- 1902) - micropoemul
,,Una se desprinse-
doua-
Camelii"
,,Fluturi;
copilul pelerinilor
in stare sa umble incetisor"
,,Bogatasi
vin si beau din apa asta limpede,
si ursii"
,,Intre ziduri
trei mii de ostasi-
Frunzele crude"
Ce e fascinant la poeziile astea e ca sunt mii de interpretari pe care le poti gasi. E un exercitiu minunat sa te intrebi ce inseamna fiecare cuvant de'aici. Eu am incercat. Iti recomand si tie.
O seara placuta, ne vedem maine.
Rachmaninoff , in mai multe versiuni.
Am promis ca o sa postez aici ceva legat de diferenta de interpretare care apare intre artisti, in cazul aceleiasi piese. Bun. Pentru a evita orice confuzie legata de "virtuozitate" si "talent" sau stiu eu ce altceva, am ales mari interpreti si o piesa de rachmaninoff cu care ma mandresc si eu ( bineinteles, varianta mea este, as putea spune, foarte proasta (?), da , foarte proasta fata de a lor ). Am luat decizia sa aleg mari interpreti pentru a scoate din ipoteza lipsa de experienta sau lipsta de talent sau cum vreti sa ii spunem. Eu va voi spune la final care este varianta mea preferata, pentru ca nu exista variante bune si rele, ci variante care imi spun ceva si variante care nu imi spun nimic( ca interpretare si ca mesaj).
Rachmaninoff, Preludiu Op. 23 no.5
In interpretarea lui Gilels
In interpretarea lui Richter
In interpretarea lui Prokofiev
In interpretarea lui Horowitz
In interpretarea lui Rachmaninoff insusi
In interpretarea lui Lang Lang, vestitul pianist.
Si in interpretarea prietenei mele Lisitsa ( nu ma pot abtine aici, dar nu imi place deloc ce face ea cu pianul). Da, ea e virtuoz. Are tehnica. Punct. Pentru a fi rea pana la capat, a se observa rochita roz.
In final, in interpretarea lui Kissin :
Sper ca ai avut timp sa le asculti pe toate si sunt sigura ca ai vazut diferente clare intre ei. Hai sa iti spun parerea mea : Richter si Kissin chiar fac din piesa asta ceva sublim. Nu pot sa decid intre ei doi, uneori imi place Richter mai mult, alteori Kissin. Lisitsa este grotesca iar Lang Lang nu numai ca nu imi spune nimic, dar tehnic, a ciopartit piesa. Horowitz, Gilels, Prokofiev o interpreteaza insa foarte bine si dau o nota personala, dar eu nu rezonez cu interpretarea lor. Iar pe Rachmaninoff nu am cum sa il contest, doar isi canta propria piesa. As fi tare curioasa sa aflu ce parere ai, pentru ca sunt sigura ca este diferita. Si este minunat ca e asa. Fiecare simte altfel muzica.
Sper ca ti-a placut. Mie mi-a placut . A fost frumos.
Rachmaninoff, Preludiu Op. 23 no.5
In interpretarea lui Gilels
In interpretarea lui Richter
In interpretarea lui Prokofiev
In interpretarea lui Horowitz
In interpretarea lui Rachmaninoff insusi
In interpretarea lui Lang Lang, vestitul pianist.
Si in interpretarea prietenei mele Lisitsa ( nu ma pot abtine aici, dar nu imi place deloc ce face ea cu pianul). Da, ea e virtuoz. Are tehnica. Punct. Pentru a fi rea pana la capat, a se observa rochita roz.
In final, in interpretarea lui Kissin :
Sper ca ai avut timp sa le asculti pe toate si sunt sigura ca ai vazut diferente clare intre ei. Hai sa iti spun parerea mea : Richter si Kissin chiar fac din piesa asta ceva sublim. Nu pot sa decid intre ei doi, uneori imi place Richter mai mult, alteori Kissin. Lisitsa este grotesca iar Lang Lang nu numai ca nu imi spune nimic, dar tehnic, a ciopartit piesa. Horowitz, Gilels, Prokofiev o interpreteaza insa foarte bine si dau o nota personala, dar eu nu rezonez cu interpretarea lor. Iar pe Rachmaninoff nu am cum sa il contest, doar isi canta propria piesa. As fi tare curioasa sa aflu ce parere ai, pentru ca sunt sigura ca este diferita. Si este minunat ca e asa. Fiecare simte altfel muzica.
Sper ca ti-a placut. Mie mi-a placut . A fost frumos.
Cum sa scrii o scrisoare in anul 2010.
Cand ai scris ultima scriosare? Nu, nu ma refer la carti postale trimise de la mare catre bunici. Ma refer la scrisoarea aia care incepe cu "Draga X" si care tine pagini intregi in care scrii tot ce iti trece prin minte si speri ca toate cuvintele tale sa fie intelese asa cum trebuie de X, intrebandu-te mereu daca "te imbratisez" e prea putin sau daca "te iubesc" e prea mult. La scrisoarea aia ma refer.
Eu nu am scris niciodata o scrisoare. Niciodata. Am avut sansa sau nesansa sa ma nasc in era google si yahoo unde totul e simplu. E atat de simplu incat isi pierde din semnificatie si cel mai subtil cuvant. Acum sunt sigura ca te intrebi de ce scriu lucrurile astea. Povestea sta cam asa:
Bunul meu prieten Max, nascut si crescut in Germania ( da, tara aia cu oameni reci si insensibili) mi-a trimis astazi un e-mail. Bine, cand Max trimite un e-mail, pot foarte bine sa public e-mailul sub forma de roman. Pentru ca Max scrie mult. Imi spune tot ce pateste, ce examene are, imi spune ca pleaca pe munte, ma rog, nu conteaza. Atunci cand scrie un e-mail, Max este acolo cu trup si suflet. ( acum mi-a venit ideea ca e chiar foarte fain sa scriu despre el si el sa nu inteleaga nimic din ce scriu aici. ) Bun. Insa e-mailul asta a fost special. Mi-a spus ca simte nevoia sa imi scrie. Pai bine, am zis eu, acum ce faci? Imi scrii. Justificarea a venit in fraza urmatoare: " i want to stop writing e-mails.. there's nothing special in writing e-mails. I want to write you a letter." A tinut sa detalieze planul lui cu scrisul scrisorilor si mi-a spus ca de acum incolo, uitam de e-mail si ne scriem scrisori. Nu era o propunere din partea lui, era un fel de obligatie de care trebuie sa tin cont de acum incolo. Da, o porunca. O porunca nemteasca, sa-i spunem asa.
Iar cand vine vorba de porunci nemtesti, trebuie sa te conformezi. Fara niciun fel de chef, m-am asezat la birou si am inceput sa ii scriu scrisoarea. Bine, am inceput e impropriu spus pentru ca m-am oprit chiar la primul rand. Cum sa ii spun? "Dear Max, " "My dear Max", nu nu, suna prea old-school. "Max," nu nu, suna prea sec. Ce nu as fi vrut sa fiu in fata paginii msn, ca sa uit de formulele astea de introducere. Ma rog, cu chiu cu vai, am reusit sa incropesc cam juma de pagina in care am scris despre ce am facut azi la scoala, despre faptul ca mi-am facut blog, despre faptul ca m-am apucat de dans etc. Acum urmeaza partea interesanta. Cand am recitit scrisoarea, ma rog, textul ala scolaresc, mi-am dat seama ca mai am ceva sa ii povestesc. Mi-am dat seama ca nu am detaliat prea mult partea cu dansul si ca nu e aici langa mine sa ii vorbesc. Mi-am dat seama ca trebuie sa stie mai mult. Mi-am dat seama ca trebuie sa ii raspund la toate intrebarile pe care le-ar avea. Incetul cu incetul, jumatatea de pagina s-a transformat in .. 8 pagini. 8 pagini in care i-am spus aproape tot ce mi s-a intamplat in ultima saptamana. Si inca as fi putut sa ii mai spun multe.
Cand am recitit si aceste 8 pagini, am simtit ceva minunat. Era ca si cand Max ar fi fost acolo langa mine si ar fi ascultat cuminte totate lucrurile alea pe care le scrisesem, fie ele insemnate sau neinsemnate.
Dupa toata aceasta poveste, am decis sa uit de e-mail. Vorbesc serios. Daca am sa scriu cuiva ceva, scriu scrisori. Iar lui Max o sa-i scriu scrisori pentru totdeauna. Pentru ca simti ceva extraordinar. Simti ca nu traiesti in 2010, desi acolo povestesti lucruri cat se poate de cotidiene. Simti ca esti asa, intr-un spatiu atemporal in care foaia este singurul calendar care iti aminteste : "hei, tu aici vorbesti de blog, nu ai cum sa fii in 1800" . E fabulos. Iti spun. Eu zic sa facem toti asa. Sau macar sa incercam. Pe bune. Avantajele sunt nenumarate. ( le voi insirui cum trebuie, ca sa nu se mai ia Mihai de mine )
1. Iti exersezi talentul la scris.
2. Incepi sa scrii mai frumos.
3. Iti imbunatatesti memoria.
4. Esti atemporal.
5. ( p'asta ar spune-o si Paris Hilton dar chiar e adevarat) Nu ai emisii de CO2. (da, cand trimiti un mail, nu situ cate tone de CO2 se duc in atmosfera.
6. Devii mai inteligent, pentru trebuie sa anticipezi toate intrebarile pe care X le-ar putea pune. Ca la sah.
7. Te relaxezi.
8. Inveti sa te duci la posta + sa suporti nervii functionarELOR de la posta.
9. Astepti cu nerabdare ca X sa iti raspunda si in tot timpul ala cat astepti, se mai intampla o groaza de chestii pe care trebuie sa le tii minte pana data viitoare.
10. Ca tot vorbiram de frumos, e frumos sa scrii scrisori.
Pentru cei care vor sa imi scrie o scrisoare, nu am ce sa fac, va trebui sa imi trimita mai intai un e-mail ca sa le spun adresa mea. Nu o pot pune aici pe blog, scuze.
Hai sa incepem sa scriem scrisori. Poate cine stie, dupa aia facem un roman cu tot ce ne-am scris sau doar le pastram intr-o cutiuta in pod, pentru nepoti. Va las pana mai incolo, cand cred ca va voi arata diferenta aia intre interpretarile total opuse ale aceleiasi piese.
* am incercat sa fiu cat mai putin aroganta acum, iti place Mihai? Scrie-mi din Anglia. *
P.S : m-am hotarat in final cum sa incep " Dearest Max, "
Eu nu am scris niciodata o scrisoare. Niciodata. Am avut sansa sau nesansa sa ma nasc in era google si yahoo unde totul e simplu. E atat de simplu incat isi pierde din semnificatie si cel mai subtil cuvant. Acum sunt sigura ca te intrebi de ce scriu lucrurile astea. Povestea sta cam asa:
Bunul meu prieten Max, nascut si crescut in Germania ( da, tara aia cu oameni reci si insensibili) mi-a trimis astazi un e-mail. Bine, cand Max trimite un e-mail, pot foarte bine sa public e-mailul sub forma de roman. Pentru ca Max scrie mult. Imi spune tot ce pateste, ce examene are, imi spune ca pleaca pe munte, ma rog, nu conteaza. Atunci cand scrie un e-mail, Max este acolo cu trup si suflet. ( acum mi-a venit ideea ca e chiar foarte fain sa scriu despre el si el sa nu inteleaga nimic din ce scriu aici. ) Bun. Insa e-mailul asta a fost special. Mi-a spus ca simte nevoia sa imi scrie. Pai bine, am zis eu, acum ce faci? Imi scrii. Justificarea a venit in fraza urmatoare: " i want to stop writing e-mails.. there's nothing special in writing e-mails. I want to write you a letter." A tinut sa detalieze planul lui cu scrisul scrisorilor si mi-a spus ca de acum incolo, uitam de e-mail si ne scriem scrisori. Nu era o propunere din partea lui, era un fel de obligatie de care trebuie sa tin cont de acum incolo. Da, o porunca. O porunca nemteasca, sa-i spunem asa.
Iar cand vine vorba de porunci nemtesti, trebuie sa te conformezi. Fara niciun fel de chef, m-am asezat la birou si am inceput sa ii scriu scrisoarea. Bine, am inceput e impropriu spus pentru ca m-am oprit chiar la primul rand. Cum sa ii spun? "Dear Max, " "My dear Max", nu nu, suna prea old-school. "Max," nu nu, suna prea sec. Ce nu as fi vrut sa fiu in fata paginii msn, ca sa uit de formulele astea de introducere. Ma rog, cu chiu cu vai, am reusit sa incropesc cam juma de pagina in care am scris despre ce am facut azi la scoala, despre faptul ca mi-am facut blog, despre faptul ca m-am apucat de dans etc. Acum urmeaza partea interesanta. Cand am recitit scrisoarea, ma rog, textul ala scolaresc, mi-am dat seama ca mai am ceva sa ii povestesc. Mi-am dat seama ca nu am detaliat prea mult partea cu dansul si ca nu e aici langa mine sa ii vorbesc. Mi-am dat seama ca trebuie sa stie mai mult. Mi-am dat seama ca trebuie sa ii raspund la toate intrebarile pe care le-ar avea. Incetul cu incetul, jumatatea de pagina s-a transformat in .. 8 pagini. 8 pagini in care i-am spus aproape tot ce mi s-a intamplat in ultima saptamana. Si inca as fi putut sa ii mai spun multe.
Cand am recitit si aceste 8 pagini, am simtit ceva minunat. Era ca si cand Max ar fi fost acolo langa mine si ar fi ascultat cuminte totate lucrurile alea pe care le scrisesem, fie ele insemnate sau neinsemnate.
Dupa toata aceasta poveste, am decis sa uit de e-mail. Vorbesc serios. Daca am sa scriu cuiva ceva, scriu scrisori. Iar lui Max o sa-i scriu scrisori pentru totdeauna. Pentru ca simti ceva extraordinar. Simti ca nu traiesti in 2010, desi acolo povestesti lucruri cat se poate de cotidiene. Simti ca esti asa, intr-un spatiu atemporal in care foaia este singurul calendar care iti aminteste : "hei, tu aici vorbesti de blog, nu ai cum sa fii in 1800" . E fabulos. Iti spun. Eu zic sa facem toti asa. Sau macar sa incercam. Pe bune. Avantajele sunt nenumarate. ( le voi insirui cum trebuie, ca sa nu se mai ia Mihai de mine )
1. Iti exersezi talentul la scris.
2. Incepi sa scrii mai frumos.
3. Iti imbunatatesti memoria.
4. Esti atemporal.
5. ( p'asta ar spune-o si Paris Hilton dar chiar e adevarat) Nu ai emisii de CO2. (da, cand trimiti un mail, nu situ cate tone de CO2 se duc in atmosfera.
6. Devii mai inteligent, pentru trebuie sa anticipezi toate intrebarile pe care X le-ar putea pune. Ca la sah.
7. Te relaxezi.
8. Inveti sa te duci la posta + sa suporti nervii functionarELOR de la posta.
9. Astepti cu nerabdare ca X sa iti raspunda si in tot timpul ala cat astepti, se mai intampla o groaza de chestii pe care trebuie sa le tii minte pana data viitoare.
10. Ca tot vorbiram de frumos, e frumos sa scrii scrisori.
Pentru cei care vor sa imi scrie o scrisoare, nu am ce sa fac, va trebui sa imi trimita mai intai un e-mail ca sa le spun adresa mea. Nu o pot pune aici pe blog, scuze.
Hai sa incepem sa scriem scrisori. Poate cine stie, dupa aia facem un roman cu tot ce ne-am scris sau doar le pastram intr-o cutiuta in pod, pentru nepoti. Va las pana mai incolo, cand cred ca va voi arata diferenta aia intre interpretarile total opuse ale aceleiasi piese.
* am incercat sa fiu cat mai putin aroganta acum, iti place Mihai? Scrie-mi din Anglia. *
P.S : m-am hotarat in final cum sa incep " Dearest Max, "
Abonați-vă la:
Postări (Atom)